Plumbuita – Legendele celei mai vechi mănăstiri din București

Situată în cartierul Colentina din București,  pe malurile râului cu același nume, asemenea Catedralei Notre-Damme, ce stă semeață pe Île de la Cité și se oglindește în apele Senei, Mănăstirea Plumbuita este o dovadă vie de credință strămoșească. Închinată Sfântului Ioan Botezătorul, așezământul are o istorie de aproape  460 de ani și ne vorbește despre felul în care s-a clădit în jurul său această parte a orașului.

Povestea acestui sfânt lăcaș se pierde în negura timpului, iar firul ei începe de pe vremea vechilor pustnici care-și găsiseră aici loc de rugăciune.  Cu toate acestea, sfântul lăcaș este atestat documentar abia în anul 1560, când voievodul Petru cel Tânăr – fiul lui Mircea Ciobanul și al doamnei Chiajna, la rândul ei, nepoata lui Ștefan cel Mare – pune piatra de temelie a unei biserici închinate Sfântului Ioan. Finalizarea acesteia avea să aibă loc în timpul lui Mihnea Turcitul – fiul lui Alexandru al II-lea Mircea și al doamnei Ecaterina Salvaresso.

Fiind grav afectat de intemperii, lăcașul este rectitorit de către domnitorul Matei Basarab în anul 1647. Acesta îl transformă într-un adevărat ansamblu, ridicând aici Casa Domnească – splendidă mărturie a priceperii artiștilor vremii –, precum și ziduri de apărare aidoma cetăților acelor timpuri. 

De altfel, legendele locului leagă atât numele de Plumbuita, cât și pe cel de Colentina de anumite întâmplări din vremea respectivă. Se spune că numele de Plumbuita, sub care este cunoscută astăzi mănăstirea, a luat naștere în urma unei bătălii purtate de Matei Basarab chiar lângă biserică. Una dintre legende arată că acoperișul de plumb al lăcașului de închinăciune ar fi fost folosit pentru fabricarea ghiulelelor, în vreme ce o altă legendă vorbește despre faptul că același acoperiș s-ar fi topit din pricina luptelor crâncene care s-au dat aici.

În ceea ce privește numele celebrului cartier Colentina, legenda spune că acesta a apărut în urma unei întâlniri a lui Matei Basarb cu un reprezentant al Porții Otomane. Acesta din urmă, vizibil intrigat de mlaștinile locului, l-ar fi întrebat pe domnitor unde locuiește, iar răspunsul acestuia ar fi fost: „Colo-n tină”, adică „în acel loc mlăștinos”.

Începând cu sfârșitul secolului al XVI-lea, Mănăstirea Plumbuita devine un spațiu de referință pentru istoria noastră culturală. Bunăoară, în anul 1573, prin grija voievodului Alexandru al II-lea Mircea şi a soţiei sale, Ecaterina Salvaresso, aici se înființează prima tiparniță din București și a treia din Țara Românească. După o muncă asiduă, vor fi tipărite, în 1582, primele cărți din Bucureşti: două Tetraevangheliare şi o Psaltire, fapt ce va avea un impact extraordinar în evoluția culturală a orașului și a țării.

În momentele de grea încercare, cum ar fi epidemiile de ciumă, mănăstirea a avut și rol de bolniță și tot aici a funcționat un centru al Crucii Roșii pentru maiciile care îi îngrijeau pe soldații din timpul războiului. Așadar, nu este întâmplător faptul că în timpul Regelui Carol al II-lea, mareșalul Ion Antonescu și-a dorit să transforme acest loc într-un Panteon Național al eroilor neamului căzuți în Războiul de Independență (1877-1878) și în Primul Război Mondial (1914-1918).

Astăzi, Mănăstirea Plumbuita nu este doar un sfânt lăcaș care amintește de marii părinți trăitori ai neamului, precum Sofian Boghiu, un loc de reculegere și de rugăciune, ci și o adevărată lecție de istorie pentru noi toți. Ea reprezintă liantul dintre vremurile apuse și prezentul, ca zestre de mare preț a înaintașilor noștri plini de înțelepciune.

George Grigoriu: Situată în nord-estul Capitalei, în apropierea râului Colentina, Mănăstirea Plumbuita – un loc binecuvântat al spiritualității românești – dă mărturie despre istoria fascinantă a orașului. Părinte stareț, v-aș ruga să ne depănați firul acestei povești. De unde vine numele de Plumbuita?

arhim. Iustin Bulimar: Mai întâi, aș vrea să vă vorbesc despre primul ctitor al acestei mănăstiri – Petru cel Tânăr, fiul domnitorului Mircea Ciobanul și al Doamnei Chiajna. Din hrisoavele vremii, aflăm că Petru cel Tânăr a urcat pe tron la vârsta de numai opt ani. Este lesne de înțeles că frâiele țării se aflau în continuare în grija părinților lui, la fel și bunul mers al ctitoriei de la Plumbuita, care a fost atent supravegheată de către Doamna Chiajna.

Circulă mai multe legende cu privire la acest așezământ, însă mă voi opri doar asupra uneia dintre ele, pe care am aflat-o de la înaintașii mei. Unele izvoare arată că, după ce Petru cel Tânăr a fost îndepărtat de pe tronul Țării Românești, Doamna Chiajna s-a opus cu vehemență domniei lui Alexandru Voievod. Ba mai mult, l-a împiedicat pe acesta să ducă la bun sfârșit ctitoria de la Plumbuita, începută cu ani în urmă de către fiul ei, ordonând ca, pe lucrările neterminate, să fie puse sigilii de plumb. Așadar, numele Mănăstirii Plumbuita este legat de acest fapt pe care îl regăsim în cronicile vremii.

George Grigoriu: O altă legendă vorbește despre bătăliile date de Matei Basarab, voievod al Țării Românești, în vecinătatea acestui sfânt lăcaș. La un moment dat, din cauza luptelor crâncene și a ghiulelelor care incendiau acoperișul, acesta a început să se topească și a căpătat aspectul de plumb.

arhim. Iustin Bulimar: Așa cum spuneam, circulă numeroase povești legate de acest așezământ monahal. Un lucru este însă cert: în apropiere de zidurile mănăstirii, voievodul Matei Basarab – al doilea ctitor al ei – a dat o luptă crâncenă împotriva lui Iliaș al Moldovei, iar în urma victoriei, a fost ales domn al Țării Românești.

Drept mulțumire, Matei Basarab a rectitorit din temelie Mănăstirea Plumbuita. S-a îngrijit de actuala biserică, de Casa Domnească și a întărit zidurile de apărare. Așadar, Mănăstirea Plumbuita devenise, în vremea sa, o adevărată fortăreață ce străjuia în afara orașului de atunci. La acea dată, cetatea Bucureștilor începea de la Foișorul de Foc, ceea ce înseamnă că Mănăstirea Plumbuita se afla la o distanță foarte mare de oraș.

Tot legat de numele mănăstirii, o altă legendă ne povestește că, în timpul unei lupte crâncene, Matei Basarab, având nevoie de arme, ar fi dezvelit biserica, iar din plumbul acoperișului și-ar fi făcut ghiulele.

George Grigoriu: Nu doar numele mănăstirii are o legendă, ci și cel al râului Colentina.

arhim. Iustin Bulimar: Numele de Colentina se trage tot de la voievodul Matei Basarab. După ce a rectitorit Mănăstirea Plumbuita – mai exact Casa Domnească și biserica –, a săpat în subsolul casei domnești și o pivniță, care se păstrează și astăzi. În interiorul acesteia se află o gură de tunel ce comunica cu Casa Domnească din Piața Unirii.

George Grigoriu: Vechile mănăstiri ale Bucureștiului de altădată aveau nenumărate conexiuni cu exteriorul, necunoscute însă profanilor. Aceste legături subterane reprezentau ieșiri de siguranță pentru familiile domnitoare.

arhim. Iustin Bulimar: Tunelul de la Plumbuita avea trei ramificații; în caz de asediu, unul dintre tuneluri ducea în Pădurea Andronache, al doilea, așa cum spuneam, spre Casa Domnească din centrul orașului, iar cel de-al treilea, prin Fundenii Doamnei, spre o biserică veche ce se păstrează până astăzi. Se spune că Matei Basarab mai avea un conac prin acele locuri în care primea oaspeți din afară. Un vizir venit de la Constantinopol și primit de Matei Basarab în conacul lui smerit l-a întrebat, luându-l în râs: „Bine, dar dumneata unde locuiești?” În acele vremuri, Colentina și toate celelalte împrejurimi ale mănăstirii erau pline de mlaștini și de tină. Întrebarea vizirului nu i-a prea fost pe plac voievodului nostru, așa că i-a răspuns pe măsură: „Colo-n tină.” Și astfel a luat naștere denumirea cartierului Colentina.

George Grigoriu: Aș vrea să adăugăm câteva aspecte care țin de importanța culturală a acestui sfânt lăcaș. Bunăoară, aici a existat prima tipografie din București – a treia din Țara Românească, după cea a ieromonahului Macarie de la Mănăstirea Dealu și a logofătului Dimitrie Liubavici înființată în Târgoviște.

arhim. Iustin Bulimar: Voievodul Alexandru al II-lea Mircea, cel de-al doilea ctitor al Mănăstirii Plumbuita, alături de ÎPS Efrem, mitropolitul Țării Românești de la acea dată, s-a îngrijit să înființeze aici o tiparniță de care avea să se ocupe, începând cu anul 1573, ieromonahul Lavrentie, împreună cu ucenicul său, Iovan.

La realizarea acelei tiparnițe s-a lucrat vreme de peste nouă ani. Ieromonahul Lavrentie, cu binecuvântarea mitropolitului Efrem, a călătorit mult prin Transilvania și prin Moldova și a procurat materiale care să-i înlesnească înființarea tiparniței. După finalizarea lucrărilor, au apărut aici, în 1582, primele cărți tipărite în București: două Tetraevangheliare și o Psaltire.

George Grigoriu: Tetraevangheliarul cuprinde cele patru Evanghelii (Sfânta Evanghelie), în vreme ce Psaltirea este alcătuită din psalmii lui David. În plus, este important să precizăm că un fragment din Tetraevangheliar se află astăzi la Muzeul Național din Sofia (Bulgaria).

arhim. Iustin Bulimar: Așa este. Am făcut deja demersuri să putem intra în posesia unei copii pe care să o așezăm la loc de cinste. Nădăjduim că Dumnezeu va rândui să avem și noi un muzeu al mănăstirii, în care să punctăm aceste momente istorice legate de prima tipografie din București.

George Grigoriu: Mănăstirile din țara noastră au avut nu doar un rol spiritual, ci și unul cultural și chiar medical. Inclusiv la Plumbuita se găsea o bolniță în care erau tratați bolnavii de ciumă.

arhim. Iustin Bulimar: Bolnița nu era doar loc de vindecare trupească. Părinții slujitori se îngrijeau atât de sufletele celor ciumați, care fuseseră izolați de lume, cât și de suferințele lor trupești. În plus, la Plumbuita a existat și un cimitir unde erau înmormântați cei care plecau la Domnul din pricina acelei boli necruțătoare.

George Grigoriu: Să nu uităm nici faptul că de Mănăstirea Plumbuita se leagă pagini importante din istoria neamului românesc, mai exact din vremea lui Tudor Vladimirescu și din cea a pașoptiștilor. De asemenea, așezământul a avut de suferit și în timpul lui Alexandru Ioan Cuza, când averile mănăstirești au fost secularizate. Reforma domnitorului avea atât o latură pozitivă, întrucât terenurile ce le aparțineau mănăstirilor erau scoase de sub jurisdicția călugărilor greci, cât și una negativă, deoarece sfintele lăcașuri rămâneau fără venit.

arhim. Iustin Bulimar: După cum arătam mai sus, Mănăstirea Plumbuita a jucat un rol foarte important din punct de vedere cultural. Perioada de glorie a trecut cu timpul, iar sfântul lăcaș a cunoscut o etapă de decădere, ce a culminat cu momentul secularizării, când a avut foarte mult de suferit.

Am omis să precizez că, prin anii 1587-1588, Mihnea Turcitul a închinat așezământul monahal de la Plumbuita Mănăstirii Xiropotamu din Sfântul Munte Athos. De atunci și până în timpul lui Cuza, Mănăstirea Plumbuita a fost condusă de călugării greci.

După secularizare, grecii s-au retras în Sfântul Munte, iar mănăstirea a cunoscut o lungă perioadă de decădere. Între anii 1864 și 1932, Plumbuita a funcționat ca biserică de mir pentru mahalaua Colentina. În 1930, prin grija Patriarhului Miron, aici a luat ființă parohia mahalalei Colentina, preot paroh fiind Ioan Sachelărescu, cel care avea să scoată mănăstirea din ruină. Părintele Sachelărescu a restaurat mai întâi biserica și Casa Domnească, apoi și-a îndreptat atenția asupra bibliotecii și a obiectelor de patrimoniu pe care le-a mai găsit după atâția ani de pustiire, fiindcă timp de optzeci de ani, aici s-au ținut slujbe doar la sărbători și la hramul bisericii – Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul (Sânzienele).

Înainte de izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, în timpul domniei lui Carol al II-lea, Patriarhul Nicodim a vizitat de mai multe ori Mănăstirea Plumbuita, însoțit de mareșalul Ion Antonescu – prim-ministru al României la acea dată. Antonescu își dorea să transforme Mănăstirea Plumbuita într-un Panteon Național dedicat eroilor căzuți pe câmpurile de luptă în Războiul de Independență (1877-1878) și în Primul Război Mondial (1914-1918), proiect ce nu a putut fi dus la bun sfârșit din pricina războiului. Din mila lui Dumnezeu, a reușit totuși să rezidească cetatea din cărămidă, așa cum o vedem noi astăzi.

La Plumbuita au fost puse bazele primului Institut al Crucii Roșii unde activau călugărițe ortodoxe aduse din diferite mănăstiri. Acestea participau la cursuri de medicină, învățau să acorde primul ajutor, și apoi mergeau pe front, unde îi îngrijeau pe ostașii răniți.

George Grigoriu: Îi invităm pe cei care trec pragul acestui sfânt lăcaș să mediteze o clipă la istoria lui îndepărtată și la personalitățile care l-au înzestrat cu danii de mare preț și cu moșii întinse. Aici se află cea mai veche cuhnie (cămară, bucătărie) din Țara Românească, ce funcționează și astăzi.

arhim. Iustin Bulimar: Interesantă este și Casa Domnească, ctitorită de Matei Basarab, a cărei arhitectură este cea originală.

George Grigoriu: Odată ce au pătruns tainele istoriei străvechi, pelerinii își pot îndrepta pașii spre biserica mănăstirii – un adevărat popas duhovnicesc, fiindcă vor regăsi aici liniștea sufletească de care au atâta nevoie.

George Grigoriu: Mănăstirea este refugiul sufletesc al celor care Îl caută pe Dumnezeu, este locul în care cei mai mulți dintre noi își regăsesc alinarea, speranța, poate chiar credința. Ce rol are acest sfânt lăcaș pentru locuitorii cartierelor construite lângă zidurile lui seculare?

arhim. Iustin Bulimar: Într-adevăr, de-a lungul veacurilor, mănăstirile au avut un rol deosebit în viața credincioșilor. Cât privește Mănăstirea Plumbuita, aceasta a devenit un far de credință și de lumină pentru locuitorii din jurul ei și nu numai. Aici popsesc mulți oameni care își găsesc răspunsul la rugăciunile înălțate către Dumnezeu, către Maica Domnului și către sfinții mijlocitori. Plini de bucurie duhovnicească, le mărturisesc și celor dragi lor minunile trăite în acest sfânt lăcaș și îi îndeamnă să vină și ei aici, să se roage și să simtă legătura vie cu Dumnezeu.

Din acest loc străvechi s-au înălțat rugăciuni fierbinți către Tronul dumnezeirii pentru întreaga creștinătate atât de către viețuitorii mănăstirii, cât și de către credincioșii care au poposit aici de-a lungul istoriei de peste patru secole.

                           Minunile de la Plumbuita: Intre credință și știință

George Grigoriu: Domnule profesor, sunteți unul dintre cei mai vechi enoriași ai acestui sfânt lăcaș. Ce caută un profesor de fizică într-o mănăstire?

Marian Grigorie: La începutul lunii iunie, se împlinesc 30 de ani de când am intrat pentru prima dată în curtea acestei mănăstiri. Se întâmpla în 1990, când s-a născut băiatul nostru, Petru. Am venit la părintele Simion Tatu, starețul de atunci al mănăstirii, și i-am cerut dezlegare să ne botezăm copilul aici la praznicul Sfinților Apostoli Petru și Pavel. În viața mea au existat nenumărate evenimente care mi-au îndreptat pașii spre credință, iar acesta a fost unul dintre ele, poate cel mai important.

Știința are oameni de știință, Biserica însă are sfinți. În opinia mea, sfinții sunt foarte asemănători cu oamenii de știință. Dacă Newton sau Einstein au descoperit principii, ei bine, Sfinții Părinți au întocmit și ei principiile credinței, adică dogmele, regulile după care este orânduită viața Bisericii. Asemănarea aceasta dintre cercetători și sfinți mi-a atras foarte mult atenția.

Multe persoane m-au întrebat ce caută un fizician într-o mănăstire. Unii chiar au vrut să știe dacă L-am văzut pe Dumnezeu. La rândul meu, le răspund tot printr-o întrebare: „Voi ați văzut electronii? Nu. Însă efectele lor, printre care curentul electric, sunt vizibile. La fel se întâmplă și în cazul lui Dumnezeu; nu-L vedem, dar Îi simțim prezența.” Bunul Dumnezeu există în viața mea. Am simțit asta, iar minunile pe care le face cu mine sunt o bună mărturie în acest sens.

Din păcate, oamenii vin la biserică doar când au un necaz, însă nu ar trebui să se întâmple astfel. În opinia mea, este bine să trecem pragul unei biserici tot timpul și să-I mulțumim lui Dumnezeu pentru viața pe care ne-a hărăzit-o, cu bune și cu rele.

Vă mărturisesc că de 30 de ani de când vin la Mănăstirea Plumbuita am învățat ce înseamnă să duci cu adevărat o viață duhovnicească. La început, nu știam nimic despre Biserică; doi ani la rând doar am asistat la viața liturgică, fără să pricep mare lucru. Cu timpul însă, am reușit să pătrund tainele lui Dumnezeu.

Oamenii de știință se folosesc de experimente, adică reproduc anumite fenomene în anumite condiții și observă urmările lor. La fel și credința; ea poate fi experimentată. De aceea, îi invit pe cei care doresc să facă asta să treacă de câteva ori de poarta Mănăstirii Plumbuita și să-și analizeze starea de spirit. În ceea ce mă privește, de fiecare dată când trec de poarta acestui loc sfânt parcă pășesc într-o altă lume.

George Grigoriu: Domnule profesor, invitația dumneavoastră este foarte interesantă. Le-ați cerut oamenilor care ne urmăresc să încerce să simtă și să înțeleagă ceea ce se petrece cu ei înșiși atunci când renunță la viața de zi cu zi și intră într-un spațiu atemporal. Aici, între zidurile mănăstirii, omul se află într-un timp sacru, este timpul lui Dumnezeu, Cel Care nu are timp. Cum poate fi măsurat timpul credinței?

Marian Grigorie: Pentru cel care alege să vină la Plumbuita, clipele petrecute în rugăciune au o altă semnificație. Trăirea pe care o ai în timpul dialogului cu Dumnezeu te poartă într-o altă lume.

Atunci când ești pe aceeași frecvență cu cineva, când gândești în rezonanță cu acea persoană, îți pare că timpul are o altă dimensiune, trece mult mai repede. Același lucru se petrece și în mănăstire. Este un timp sacru, un timp al rugăciunii, al comuniunii cu Dumnezeu. De-a lungul veacurilor, între zidurile acestui sfânt lăcaș au viețuit și au înălțat rugi fierbinți către Domnul numeroși sfinți părinți, iar în urma lor a rămas multă energie și multă informație.

George Grigoriu: Cum descoperim această informație?

Marian Grigorie: Prin trăirea pe care omul o experimentează trecând pragul acestui loc sfânt. Credinciosul care ajunge aici uită de toate cele lumești, de problemele cotidiene, de griji și de nevoi și nu face altceva decât să-și asculte sufletul. Sufletul ține de trăire, în vreme ce știința este legată de minte. Bine ar fi ca, odată ajunși aici, să lăsăm gândurile la o parte și să intrăm cu sufletul, acea latură veșnică a ființei noastre.

Mi-a trebuit timp să înțeleg toate aceste lucruri. Spre rușinea mea, abia în urmă cu șase ani am aflat că și sufletul se hrănește și că trebuie îngrijit. O hrană deosebită pentru suflet – muzica psaltică și rugăciunea. Iar dacă ni se întâmplă să nu știm rugăciuni pe de rost, este suficient să rostim de trei ori pe zi: „Îți mulțumesc, Doamne, pentru toate!”

George Grigoriu: Ce rol are rugăciunea din perspectiva profesorului de fizică?

Marian Grigorie: Rugăciunea este energie, informație prin care omul comunică la un anumit nivel. Gândurile sunt unde care transferă energie și informație. Când te rogi, nu faci decât să comunici cu bunul Dumnezeu.

Sunt convins că mulți dintre cei care ne privesc au avut la un moment dat cel puțin o revelație. De pildă, poate că li s-a întâmplat să primească un răspuns la o întrebare care îi frământa. Am trăit astfel de momente.

Scopul nostru, când venim în casa Domnului, este să ne mărim amperajul, adică să ne îmbunătățim legătura cu bunul Dumnezeu. Noi, oamenii, suntem asemenea unor posturi de emisie-recepție. Primim de la Dumnezeu iubire, energie și informație pozitivă, iar rolul nostru este să le dăm mai departe. Cu cât dai mai mult, cu atât primești mai mult. Lucrul acesta îl simt de ceva timp și Îi cer iertare bunului Dumnezeu că nu am fost vrednic să-l descopăr mai devreme. De aceea, îi invit pe cei care sunt mai vrednici decât mine să experimenteze trăirea în har. Vor descoperi ceva cu totul deosebit.

Oamenii ar trebui să trăiască nu cu frică de Dumnezeu, ci cu credință în El. E o diferență foarte mare. Ceea ce se întâmplă acum în lume este, în opinia mea, un test al credinței.

George Grigoriu: Domnule profesor, în ultima vreme s-a vorbit despre o anumită frecvență a Planetei dată de nivelul de manifestare spirituală a omenirii. Poate că această pandemie ne-a determinat să fim mai solidari și să rezonăm mai mult cu bunul Dumnezeu. Putem vorbi de o schimbare la nivel planetar?

Marian Grigorie: Sunt convins că s-a schimbat ceva. În prima duminică după redeschiderea bisericilor, curtea Mănăstirii Plumbuita a fost plină. Am întâlnit oameni pe care nu-i mai văzusem până atunci, ceea ce m-a determinat să cred că s-a produs o schimbare în sufletele multora.

În ceea ce mă privește, vă mărturisesc că mi-au lipsit mult slujbele religioase. Le-am urmărit la televizor, însă nimic nu se compară cu atmosfera sacră din biserică. Acolo, în timpul Sfintei Liturghii, se produce o taină. Rugăciunea comună are o putere extraordinară, face să pogoare harul Duhului Sfânt peste toți cei prezenți. Trăirea pe care o experimentezi în casa lui Dumnezeu nu poate fi transmisă prin unde radio sau TV. De aceea, îi invit din nou pe telespectatorii dumneavoastră să vină la biserică. Poate că la început nu vor pricepe mare lucru și se vor gândi în altă parte, însă îi asigur că, cu timpul, vor începe să simtă transformările care se vor produce înlăuntrul lor. Să le urmărească și să le amplifice!

George Grigoriu: Finalitatea acestor transformări este liniștea. Dacă în Biserică liniștea vine din relația vie cu Dumnezeu, am putea găsi și în fizică un corespondent pentru această trăire?

Marian Grigorie: Da, este vorba despre echilibru. L-am întrebat odată pe un părinte ce înseamnă crucea, iar el mi-a răspuns: „Echilibru!”

Din nefericire, lumea de azi aleargă pentru binele trupului, uitând de suflet, care este cel mai valoros, deși nu se vede. Dacă însă vom reuși să realizăm un echilibru între trup și suflet, vom avea o stare de pace, de bucurie, după cum ne-a îndemnat Însuși Mântuitorul Iisus Hristos: „Bucurați-vă!”

Oamenii trăiesc fie în trecut și regretă din inimă tot ce au făcut cândva, fie în viitor și își fac griji pentru ceea ce va urma. Or, important este prezentul. Să trăim aici și acum și să ne bucurăm pentru toate!

M-a întrebat odată un stareț bătrân dacă știu câte vieți are un om. I-am răspuns că nu știu. Mi-a dat să citesc câteva rânduri scrise pe o foaie de hârtie, apoi mi-a propus să stăm de vorbă. Așa am aflat că omul are trei vieți: viața intrauterină, în care ne pregătim trupul pentru existența de pe pământ, viața de pe pământ, în care ne pregătim sufletul pentru întâlnirea cu Dumnezeu, și viața veșnică.

Ca profesor de fizică, accept mai greu astfel de informații, așa că a trebuit să-mi caut un argument. Și l-am găsit, căci se află la îndemâna oricui: Sfinții Părinți sunt pomeniți în ziua în care pleacă în viața veșnică. Așadar, adevărata zi de naștere a omului este cea în care se duce în Împărăția lui Dumnezeu. Așadar, rolul nostru pe pământ este să ne mântuim sufletul, să ni-l pregătim pentru viața veșnică, pentru nașterea în lumea Luminii necreate. Prin urmare, de ce să ne mai temem de moarte, când ea este de fapt o trecere în lumea cea veșnică?

În ceea ce privește legătura dintre fizică și religie, mai există un aspect pe care aș vrea să-l amintesc aici: atât fizica, cât și religia lucrează cu modele. Așa cum în fizică există modelul gazului ideal, cel al punctului material ori al razei de lumină – toate acestea nu există în realitate –, tot astfel și religia. Pentru mine, Mântuitorul este un model de comportament. El a venit pe pământ și ne-a arătat cărarea către vârful muntelui, însă decizia de a-L urma sau nu ne aparține.

Articole similare

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here

- Advertisement -spot_img

Ultimele articole

error: Conținutul este protejat de drepturi de autor!