Interviu cu arhim. Nectarie Șofelea:
Deși este situată în chiar inima Capitalei, pe o colină din apropierea Pieței Unirii, ce se învecinează cu cheiul Dâmboviței, Mănăstirea Radu Vodă, o importantă vatră a spiritualității românești, este ferită de tumultul orașului. De-a lungul secolelor, această parte a Bucureștiului s-a dezvoltat treptat, așezământul monahal jucând un rol semnificativ în istoria locului.
Povestea sfântului lăcaș începe în vremea domnitorului Mihnea cel Rău (1508-1509), însă istoria locului acestuia este mult mai veche, ajungând, conform cercetărilor, până în epoca paleolitică. Mărturie în acest sens stau diferitele vestigii arheologice descoperite aici. În perioada geto-dacă, datorită poziției sale strategice, orașul a jucat un important rol defensiv, întrucât aici exista un sistem complex de fortificații.
Primul lăcaș de cult, construit sub forma unui schit de lemn, i-a aparținut domnitorului Mihnea cel Rău, fiul lui Vlad Țepeș, și a fost ridicat în anul 1508. Schitul era totodată un punct de observație între Dunăre și Târgoviște, capitala Țării Românești de la acea dată. Pe acest loc, nepotul lui Mihnea, evlaviosul voievod Alexandru al II-lea Mircea, avea să construiască în 1568 cea dintâi biserică de zid cu hramul Sfintei Treimi, devenind astfel primul ctitor al sfântului lăcaș.
Construită în stilul celei de la Curtea de Argeș, biserica avea să fie înconjurată de chilii, precum și de o curte domnească fortificată de jur împrejur. După moartea domnitorului, lucrările de înfrumusețare au fost continuate de soția sa, Ecaterina Salvaresso, o italiancă trecută la ortodoxie, care avea să conducă Țara Ungro-Vlahiei timp de șapte ani în calitate de regentă pentru Mihnea Turcitul. Datorită ei a fost finalizată pictura bisericii și tot ea a fost cea care a sprijinit înființarea primei biblioteci din București.
Din nefericire, în urma bătăliei de la Călugăreni, Sinan Pașa a ocupat Bucureștiul și a transformat așezământul monahal în cetate, turnul clopotniței în minaret, iar biserica în moschee. La scurt timp, fiind nevoiți să se retragă din București, turcii au aruncat în aer mănăstirea.
Deși a intenționat să o refacă, domnitorul Mihai Viteazul nu a reușit să-și ducă planul la îndeplinire din cauza sfârșitului său neașteptat din anul 1601. Mănăstirea a fost reconstruită din temelii în timpul domniei urmașului său la tron, Radu Vodă Mihnea, fiul lui Mihnea Turcitul, de la care provine și numele sub care este cunoscută astăzi mănăstirea din centrul Capitalei. Tot el a închinat acest așezământ Muntelui Athos. Frumusețea noului lăcaș avea să fie unanim recunoscută de către toți cei care i-au călcat pragul; din descrierea făcută de diaconul Paul de Alep, care a vizitat Mănăstirea Radu Vodă în trecerea lui prin București în 1657, aflăm că biserica era una cu adevărat măreață: „Biserica este mare și spațioasă, zveltă, mult ornamentată și acoperită în întregime cu picturi”, scria Būlus ibn Makārijūs az Zaim al-Halabī (Paul de Alep) în jurnalul său.
De-a lungul timpului, biserica a trecut prin multe încercări – unele naturale, altele ce au ținut de mâna omului. Bunăoară, în timpului comunismului lăcașul de cult a fost închis, iar clădirile transformate în spații destinate școlii de partid. Cu toate acestea, biserica Mănăstirii Radu Vodă a fost salvată și redată cultului datorită Patriarhului Justinian, în timpul căruia s-au efectuat ample lucrări de restaurare. Momentul acesta a însemnat de fapt cea de-a treia renaștere a bisericii, Patriarhul Justinian fiind considerat pe bună dreptate cel din urmă ctitor, alături de domnitorii Alexandru al II-lea Mircea și Mihnea Radu Vodă.
Astăzi, Mănăstirea Sfintei Troițe își cheamă pelerinii în dangăt de clopot, așa cum a făcut-o dintotdeauna – pe unii pentru a-și cunoaște mai bine istoria, pe alții pentru a-și potoli nevoile sufletești sau pentru a contempla frumusețea unei zile de toamnă ce ne revelează în mod discret prezența Creatorului în coloritul veșmintelor naturii, departe de agitația unui oraș aflat la doar câțiva pași de noi.
George Grigoriu: Aflată în inima Bucureștiului, dar ferită de tumultul orașului, Mănăstirea Radu Vodă are o istorie de aproape patru secole, însă povestea acestui loc este mult mai veche și datează încă din perioada paleolitică. Părinte stareț, bine v-am găsit!
arhim. Nectarie Șofelea: Bine ați venit!
George Grigoriu: Pentru început, v-aș ruga să ne spuneți povestea acestui loc ce pare desprins dintr-un colț de rai.
arhim. Nectarie Șofelea: Povestea Mănăstirii Radu Vodă începe în prima jumătate a secolului al XVI-lea, pe când în Țara Românească domnea Mihnea cel Rău (1508-1509). El întemeiază aici un mic schit, având rolul unui punct de observație și de supraveghere spre Dunăre, întrucât între fluviu și capitala de atunci a țării, cetatea Târgoviștei, era o distanță mult prea mare. Din cauză că autoritățile otomane nu permiteau existența unor astfel de puncte militare pe teritoriul Țării Românești, Mihnea cel Rău a ctitorit aici un schit în care se aflau și oameni special pregătiți să supravegheze drumul dintre Târgoviște și Dunăre.
Schitul ridicat de el nu a avut o viață prea lungă, nici domnia sa, care a durat doar doi ani. Adevăratul ctitor al mănăstirii este domnitorul Alexandru al II-lea Mircea (1529-1577), împreună cu soția sa, Ecaterina Salvaresso, o nobilă din Italia care se implică și în finalizarea lucrărilor de la Mănăstirea Plumbuita și de la alte mănăstiri din zona Vâlcei de astăzi. În 1568, cei doi ridică în semn de mulțumire adusă lui Dumnezeu o biserică din zid cu chilii, dându-i hramul Sfintei Treimi.
George Grigoriu: Acest sfânt lăcaș are o istorie zbuciumată, de-a lungul timpului fiind victima multor intemperii, a jafurilor și a incendiilor.
arhim. Nectarie Șofelea: Povestea mănăstirii se aseamănă mult cu cea a Țării Românești, și mănăstirea a trecut prin perioade grele, prin lupte și suferințe cumplite, aidoma poporului muntean. Al doilea ctitor important al mănăstirii este Mihnea Turcitul (1574-1577 și 1585-1591), cel care finalizează lucrarea începută de tatăl său, Alexandru al II-lea Mircea. Mihnea Turcitul înzestrează Mănăstirea Sfânta Troiță cu multe proprietăți și înalță chiliile care împrejmuiesc biserica.
În vremea domnitorului Mihai Viteazul (1593-1600), se derulează o amplă campanie antiotomană, culminând cu lupta de la Călugăreni (din august 1595). În urma acestei bătălii, armata română este învingătoare doar pe jumătate, întrucât Sinan Pașa nu părăsește principatul. Mihai Viteazul se retrage cu oștenii către Târgoviște, iar turcii ocupă Bucureștiul.
Văzând construcțiile fortificate ale lui Mihnea Turcitul, pașa își așază aici Cartierul General; timp de șase luni, Bucureștiul este centrul de comandă al turcilor, biserica mănăstirii fiind transformată în moschee, iar din turnul-clopotniță, muezinul îi cheamă la rugăciune pe ostașii otomani și pe ceilalți demnitari ai Porții.
În același an, domnitorul Mihai Viteazul refăcându-și armata se îndreaptă spre București; turcii părăsesc orașul, însă, înainte să plece, umplu cu pulbere beciurile, casele și biserica și dinamitează acest loc de o mare importanță spirituală pentru români.
Mănăstirea rămâne în ruină până în vremea lui Radu Mihnea, fiul lui Mihnea Turcitul, care a domnit la începutul secolului al XVII-lea.
George Grigoriu: El este și cel care dă numele acestui sfânt lăcaș.
arhim. Nectarie Șofelea: Într-adevăr, el este cel mai important ctitor al mănăstirii; biserica pe care o vedem astăzi se păstrează din vremea domniei sale.
Radu Mihnea mărește biserica ridicată de bunicul său, Alexandru al II-lea Mircea, și construiește casa domnească, beciurile, precum și chiliile care s-au păstrat până în secolul al XIX-lea (1864). Tot el donează așezământului monahal numeroase moșii și îl închină Mănăstirii Iviron din Sfântul Munte.
George Grigoriu: În spațiul istoric al Mănăstirii Radu Vodă se află vechile case domnești, care s-au păstrat până astăzi și care au fost restaurate.
arhim. Nectarie Șofelea: Din vechile construcții se mai păstrează doar beciurile casei domnești. În secolele al XVII-lea și al XVIII-lea aici se adăposteau vinul și alte bunuri. Începând cu veacul al XVII-lea, casa domnească era destinată primirii oaspeților importanți din afara Țării Românești – ambasadori sau delegați străini. Cei care ajungeau aici treceau inevitabil și pragul Mănăstirii Radu Vodă. Printre ei, s-au numărat și importante fețe bisericești, precum Chiril Lucaris, patriarh al Alexandriei și patriarh de Constantinopol, cel care în 1614 a resfințit această biserică. El a viețuit la Mănăstirea Radu Vodă timp de trei ani, a slujit și a predicat aici, iar după moartea sa mucenicească a fost canonizat. O altă personalitate care a trecut pragul sfântului lăcaș din inima Bucureștilor este Gherasim al II-lea (Pallada) – patriarhul Alexandriei care, atunci când venea în Țara Românească, poposea în acest loc, fiind bine primit de domnitor și de viețuitorii mănăstirii.
De asemenea, și marele patriarh Macarie al Antiohiei a trecut pe la Mănăstirea Radu Vodă, însoțit de diaconul său Paul de Alep, care a realizat o descriere superbă a acestui așezământ în jurnalul său de călătorie; Paul de Alep a fost impresionat de frumusețea mănăstirii, pe care o consideră un loc foarte important pentru Țara Românească, dar și de clădirile de aici și de biserica frumos împodobită cu pictură, o adevărată „construcție monumentală.”
George Grigoriu: Beciurile casei domnești făceau legătura prin tuneluri secrete cu zona în care astăzi se află Catedrala Patriarhală și cu Mănăstirea Cotroceni.
arhim. Nectarie Șofelea: Pe de o parte, exista un tunel între Curtea Domnească și Mănăstirea Radu Vodă, între mănăstirea lui Radu Vodă Mihnea și Mănăstirea Sfinții Împărați Constantin și Elena – la vremea aceea Mitropolia Țării Românești –, precum și între Mănăstirea Radu Vodă și Mănăstirea Cotroceni. Aceste tuneluri erau necesare în caz de primejdie, astfel încât domnitorul să poată părăsi capitala în ascuns.
George Grigoriu: Făcând o punte peste timp, ajungem în vremea lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866). La acea dată, Mănăstirea Radu Vodă deținea multe moșii și podoabe, fiind unul dintre cele mai bogate așezăminte monahale din Principatele Române.
arhim. Nectarie Șofelea: Din documentele vremii reiese că Mănăstirea Radu Vodă avea cele mai multe proprietăți dintre toate mănăstirile, ele fiind dobândite prin danii domnești sau boierești, ca recunoștință și mulțumire aduse lui Dumnezeu, dar și pentru a susține viața mănăstirească de aici. Pământurile aflate în grija Bisericii s-au păstrat în pofida perioadelor grele prin care a trecut poporul român: invazii ale tătarilor, ale otomanilor, ale austriecilor, războaie, ocupații străine etc. Așadar, foarte mulți au râvnit la aceste moșii, însă ele au fost ocrotite de Biserica Ortodoxă. Poate că, dacă s-ar fi aflat în grija boierilor sau a domnitorilor, nu ar fi fost atât de ferite de rivalități. Așa se face că atunci când domnitorul Alexandru Ioan Cuza confiscă aceste terenuri (vezi secularizarea averilor mănăstirești), ele vor sta la baza reformei agrare de după Primul Război Mondial, când țăranii au fost împroprietăriți cu pământ. Prin urmare, este meritul Bisericii că a avut grijă de acest pământ timp de câteva secole, ținându-l departe de inamici.
De asemenea, trebuie să menționăm că Mănăstirea Radu Vodă deținea aproximativ 70 de hectare; câteva instituții reprezentative din București, dintre care amintesc: Academia Militară, Facultatea de Medicină, Spitalul Municipal, Ministerul Apărării Naționale, precum și o mare parte din cartierul Cotroceni, au fost construite pe terenurile mănăstirii.
George Grigoriu: La toate aceste clădiri care s-au ridicat pe terenurile deținute de Mănăstirea Radu Vodă aș adăuga Liceul Ion Creangă, ce se află în apropiere.
arhim. Nectarie Șofelea: La începutul secolului al XX-lea, aici se afla o livadă foarte frumoasă, însă în perioada comunistă autoritățile au ridicat o școală. Așa au luat naștere Liceul Ion Creangă și Școala Gimnazială Nr. 79. Terenul se află și astăzi în proprietatea Mănăstirii Radu Vodă. Ținând cont că Biserica a susținut dintotdeauna învățământul românesc, între conducerea școlii și mănăstire este o legătură specială, o frumoasă conlucrare ce vine în sprijinul tinerelor generații. La umbra Bisericii, dascălii își desfășoară activitatea de luminare a copiilor.
George Grigoriu: Și astfel se împlinesc cuvintele Mântuitorului Iisus Hristos: „Lăsați copiii să vină la Mine și nu-i opriți, căci a unora ca aceștia este împărăția lui Dumnezeu.” (Marcu 10, 14).
arhim. Nectarie Șofelea: Așa este. Elevii celor două instituții de învățământ trec foarte des pragul mănăstirii noastre, se închină și se roagă la sfintele icoane și la racla cu moaștele Sfântului Ierarh Nectarie. Pentru ei, acest așezământ este un reper duhovnicesc, o oază de liniște într-o lume destul de agitată.
George Grigoriu: Părinte stareț, am vorbit mai sus despre voievozii care au pus piatra de temelie a acestui sfânt lăcaș. În continuare aș vrea să amintim și de Patriarhul Justinian, el însuși un „voievod” al spiritualității românești, întrucât este cel care a rectitorit mănăstirea din inima Capitalei.
arhim. Nectarie Șofelea: Justinian Marina este unul dintre ctitorii importanți ai acestui așezământ monahal, fiind cunoscut în istoria Bisericii noastre ca patriarhul providențial. Păstorirea Patriarhului Justinian începe odată cu instaurarea regimului comunist în țara noastră. Au fost ani foarte grei pentru Biserica Ortodoxă, dar mai ales pentru menirea păstorului ei.
În 1950, Internatul Teologic, o clădire aflată în vecinătatea Mănăstirii Radu Vodă, este transformat în școală de partid, prima de acest gen din țara noastră, care va funcționa până în 1964. La rândul ei, biserica mănăstirii devine magazie, iar celelalte clădiri spații pentru depozitare (anexe ale școlii de partid).
Între anii 1955 și 1964, Patriarhul Justinian face nenumărate intervenții la nivel înalt pentru recuperarea mănăstirii, însă fără nicio izbândă. Se păstrează și astăzi corespondența Preafericirii Sale cu președintele de atunci al României, Gheorghe Gheorghiu-Dej, dar și cu primarul Capitalei ori cu președintele României Socialiste, Nicolae Ceaușescu. În cele din urmă, Ceaușescu înapoiază Bisericii clădirile așezământului monahal, aflate însă într-o avansată stare de degradare. Biserica este nefuncțională, necesitând lucrări de restaurare, astfel că, din 1965 până în data de 26 martie 1977, când Preafericirea Sa trece la Domnul, Patriarhul Justinian consolidează biserica mănăstirii, clădirea învecinată (care va fi destinată Seminarului Teologic), precum și celelalte anexe, reface pictura și îi redă spațiului sacru strălucirea de odinioară.
Patriarhul Justinian a iubit mult acest loc și și-a dorit prin testament ca trupul să-i fie așezat aici, în așteptarea învierii celei de obște; este deci singurul patriarh care își are mormântul în afara Catedralei Patriarhale.
Rectitorind Mănăstirea Radu Vodă, Patriarhul Justinian și-a arătat dragostea atât pentru Hristos și pentru Sfânta Evanghelie, cât și pentru istoria neamului românesc, întrucât „istoria Bucureștiului s-a țesut în jurul dealului de la Mănăstirea Radu Vodă” (Nicolae Iorga).
George Grigoriu: Am vorbit despre partea istorică a acestui loc dar aș vrea să vorbim și despre partea spirituală. Biserica Mănăstirii Radu Vodă adăpostește o parte dintre moaștele Sfântului Ierarh Nectarie.
arhim. Nectarie Șofelea: Vă invităm cu drag să treceți pragul acestui sfânt lăcaș, ca să vă întâlniți cu Sfântul Nectarie, să-i aflați povestea și mai ales să descoperiți faptele minunate ce se petrec zilnic lângă racla sa, fiindcă nu puțini sunt cei care au nevoie de Dumnezeu și de mijlocirile sfinților. Sfântul Ierarh Nectarie este o dovadă vie a faptului că sfinții sunt cei mai buni prieteni ai noștri.
interviu cu protos. Hrisant Bache
George Grigoriu: Biserica Mănăstirii Radu Vodă, veche de aproape patru secole, este un loc încărcat de istorie și de spiritualitate. Mai mult decât atât, în 2019 s-au împlinit 99 de ani de la trecerea la Domnului a Sfântului Ierarh Nectarie, ale cărui moaște răspândesc mireasmă și lumină din chiar inima Bucureștilor. Părinte Hrisant, bine v-am găsit!
protos. Hrisant Bache: Bine ați venit! Biserica Mănăstirii Radu Vodă este mereu vie. Bunul Dumnezeu a rânduit ca, începând cu anul 2002, acest lăcaș de închinare să adăpostească părticele din moaștele Sfântului Ierarh Nectarie.
Așa cum ați spus, în 2019 s-au împlinit 99 de ani de când sfântul din Eghina s-a mutat în Împărăția lui Dumnezeu. Deși a plecat în lumea drepților de aproape un secol, Sfântul Nectarie a început să facă minuni și să primească pe fiecare creștin care, împovărat de durere, vine să îi ceară sprijin încă din anul 1954, când moaștele sale au fost descoperite în Biserica Sfânta Treime din Eghina. Sfântul mijlocește neobosit la Bunul Dumnezeu pentru fiecare creștin după măsura credinței și a iubirii lui.
George Grigoriu: Pentru început, v-aș ruga să ne vorbiți despre simbolurile Mănăstirii Radu Vodă, unul dintre cele mai frumoase lăcașuri de cult pe care le-am văzut până acum. Și aici, ca și la Mănăstirea Curtea de Argeș ori la Biserica Cotroceni, întâlnim încă de la intrare cei doisprezece stâlpi, simbolizându-i pe Sfinții Apostoli.
protos. Hrisant Bache: Ansamblul de doisprezece stâlpi, element comun multor lăcașuri de cult construite în veacul al XVI-lea în Țara Românească, se regăsește în pronaosul bisericii și amintește de ucenicii Mântuitorului Iisus Hristos – stâlpii pe care Acesta Și-a zidit Biserica. Privindu-i cu atenție, ar trebui ca fiecare dintre noi să resimtă chemarea Sfinților Apostoli și să devină stâlp pentru familia sa ori pentru locul în care își desfășoară activitatea.
Tot în pronaos întâlnim alți doi stâlpi ai Bisericii Ortodoxe Române – Patriarhul Justinian, înmormântat aici, și domnitorul vrednic de pomenire Radu Vodă, cel de-al doilea ctitor al mănăstirii. Acesta din urmă a fost un om înțelept, un domn drept și un creștin demn de urmat.
George Grigoriu: Nu întâmplător a ajuns Sfântul Nectarie în acest loc, el însuși fiind un stâlp al credinței și al sfințeniei.
protos. Hrisant Bache: Mai întâi, aș vrea să le vorbesc telespectatorilor noștri despre iconomia lui Dumnezeu, care s-a făcut înțeleasă peste timp, cu privire la înțelegerea dintre Patriarhul Justinian și Sfântul Nectarie, fiindcă nimic nu este întâmplător, toate se petrec după rânduiala Domnului. Justinian Marina a fost singurul întâistătător al Bisericii Ortodoxe Române care a vizitat în mod oficial Insula Eghina (Grecia). Iată că peste mai bine de trei decenii, Sfântul Nectarie l-a vizitat și el pe vrednicul de pomenire patriarh, alegând să rămână definitiv în sfântul lăcaș rectitorit și ocrotit de acesta în timpul păstoririi sale. Odată sosite în biserica noastră, moaștele Sfântului Ierarh Nectarie au reînviat comunitatea monahală de aici. Mai mult decât atât, biserica Mănăstirii Radu Vodă are același hram ca și lăcașul de cult din Eghina – Sfânta Treime.
George Grigoriu: Părticele din moaștele Sfântului Nectarie se află și la Catedrala Patriarhală, așa încât cei care doresc să i se închine pot face acest lucru în două locuri importante din inima Bucureștiului. Asemenea unei lumânări, care nu își pierde substanța atunci când împărtășește din lumina sa altei lumânări, Sfântul Nectarie, prin moaștele sale împărțite peste tot în lumea creștină, nu face decât să sporească Harul Duhului Sfânt.
protos. Hrisant Bache: Acest mare sfânt contemporan a manifestat dragoste de Hristos și de semeni încă din timpul vieții, înțelegând nevoia de mângâiere și de întărire a oamenilor. Și-a dorit să fie prezent în cât mai multe locuri din lumea creștină, ca să-i ajute pe oameni să-L cunoască pe Dumnezeu, să se întărească, să se înțelepțească, să se lumineze și chiar să dobândească curajul de a viețui în lume după modelul pe care el însuși ni l-a lăsat. A fost un om al luptei, al jertfei, un erou al vremurilor sale.
George Grigoriu: Nu sunt puțini cei care vin la Mănăstirea Radu Vodă să ceară ajutorul Sfântului Ierarh Nectarie. Cum arată întâlnirile sfântului cu oamenii și cum îi sprijină el pe aceștia?
protos. Hrisant Bache: Minunile săvârșite lângă racla Sfântului Nectarie sunt nenumărate; noi, slujitorii acestui sfânt lăcaș, putem da mărturie de lucrarea aceasta. Sfântul Nectarie intervine în viețile oamenilor atât în mod direct, cât și indirect. Am întâlnit persoane care au ajuns „accidental” în acest lăcaș (aduse de altcineva) și, astfel, l-au cunoscut și s-au apropiat de Sfântul Nectarie, schimbându-și viața radical. Alții îl cunoșteau deja pe sfânt, au venit să se închine la moaștele sale, s-au rugat cu credință și au primit ajutor.
Numeroși pelerini vin de departe să-l întâlnească pe sfânt și să-i spună necazurile lor. Unii mi-au mărturisit că, deși nu știau de existența acestei mănăstiri și de moaștele Sfântului Nectarie, după ce și-au făcut rugăciunea de seară li s-a descoperit un bătrân cu barbă albă îmbrăcat în haină monahală, care i-a chemat la Mănăstirea Radu Vodă. Așa au ajuns acei oameni să treacă pragul așezământului și să-l descopere pe Sfântul Nectarie, asemenea bătrânului din vis.
Minunile apar după ce pelerinii se întâlnesc și îl descoperă pe sfânt; toți aceștia își schimbă viața radical, devin oameni noi, sunt înfiați de sfânt, luați sub omoforul lui și ocrotiți de el, aidoma unor copii. Oamenii aflați sub protecția Sfântului Nectarie seamănă nespus de mult unii cu alți – o asemănare atât în duh, cât și în felul în care își manifestă credința în societare; astfel de oameni sunt blânzi, îl mărturisesc pe sfânt cu mult curaj, sunt înțelepți asemenea lui.
Pentru noi toți, Sfântul Ierarh Nectarie este un model de urmat. Să nu uităm că a fost și un mare teolog, mărturisitor al adevărului de credință, și a scris nenumărate cărți de morală creștină, volume de spiritualitate sau de dogmatică.
George Grigoriu: Care dintre minunile sale v-a impresionat cel mai mult?
protos. Hrisant Bache: Sunt atât de multe… Am să vă dau totuși o mărturie recentă despre povestea unei femei grav bolnave. Trecuse perioada pascală. După slujbă, a venit la mine și m-a rugat să o ascult câteva clipe, fiindcă trebuia să-i spună cuiva ce avea pe suflet. Mi-a mărturisit că, în urmă cu câteva luni, fusese diagnosticată cu o formă severă de cancer la creier; medicii nu mai puteau să facă nimic pentru ea și i-au spus că mai are de trăit foarte puțin. Deși se afla într-o situație disperată, femeia nu și-a pierdut credința și și-a îndreptat pașii spre Sfântul Nectarie; s-a așezat lângă raclă, a stat de vorbă cu el, s-a rugat cu lacrimi fierbinți și i-a făcut o promisiune: „Sfinte Nectarie, – i-a spus femeia – știu că ai putere să ceri de la Dumnezeu orice și ți se va da. Dacă prin rugăciunea ta Dumnezeu mă va face bine, îți făgăduiesc că am să vin să te vizitez la mănăstirea din Eghina. Iar dacă Dumnezeu socotește că este mai bine pentru mine să plec din această lume, roagă-L să pot să duc cu bine până la final crucea ce mi-a fost încredințată.”
Promisiunea făcută sfântului nu a spus-o nimănui până în ceasul întâlnirii cu mine. Fiind ea însăși un om de știință, a căutat o serie de soluții la boala ei, alături de familie și de cei apropiați. Dar soluțiile nu apăreau de nicăieri. De Paști, s-a spovedit și s-a împărtășit, apoi a mers să repete analizele. Medicii au fost uimiți să constate că tumora nu mai era acolo, dispăruse în doar câteva luni. Din acel moment, viața femeii nu mai era pusă în pericol. Înțelegând ce s-a petrecut, a plecat în Insula Eghina, să-l viziteze pe Sfântul Nectarie la el acasă, fără să-i spună familiei despre minunea din viața ei.
Praznicul Izvorului Tămăduirii a găsit-o la Biserica Sfânta Treime din Eghina. După slujbă, femeia s-a îndepărtat de grupul de pelerini cu care venise și a început să citească Acatistul în liniște. În timp ce stătea la rând să se închine la moaște, s-a apropiat de ea un preot care a întrebat-o cum o cheamă și de unde este. Au stat de vorbă aproximativ 40 de minute, iar când s-au apropiat de moaștele Sfântului Nectarie, acel părinte i-a pus mâna pe umăr și i-a spus: „Îți mulțumesc că te-ai ținut de făgăduință și ai venit să mă vizitezi!” Apoi, a făcut câțiva pași spre dreapta și s-a făcut nevăzut.
Femeia mi-a mai spus că își dorește ca lumea să înțeleagă ce i s-a întâmplat. M-a impresionat povestea ei; deși pare supranaturală, este extrem de firească, fiindcă sfinții sunt vii și mereu alături de noi.
George Grigoriu: Aceasta este doar una dintre minunile Sfântului Nectarie. Cunosc și eu poveștile multor oameni pe care, deși inițial nu erau credincioși, sfântul i-a îndreptat pe calea mântuirii săvârșind fapte miraculoase în viețile lor. Prin intermediul acestei emisiuni, lansăm o invitație către telespectatori să vină la Mănăstirea Radu Vodă, să-i cunoască istoria și să-l descopere pe Sfântul Nectarie. În acest loc vor găsi liniștea de care au atâta nevoie într-o lume agitată. În încheiere, v-aș ruga să le transmiteți celor care ne urmăresc un cuvânt călăuzitor pentru perioada care urmează – Postul Nașterii Domnului nostru Iisus Hristos.
protos. Hrisant Bache: Postul Crăciunului este o perioadă a bucuriei, a căutării, a întâlnirii cu Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Ținând cont că ne aflăm lângă Sfântul Nectarie, îmi amintesc de un cuvânt al lui: „Cea mai frumoasă luptă a vieții omului este să se cunoască pe sine.” Așadar, a te cunoaște pe tine însuți este o transformare. În timpul postului, ar fi bine să urmăm sfaturile Mântuitorului Iisus Hristos din Sfânta Evanghelie, să ne rugăm un pic mai mult, să ne jertfim un pic mai mult, să căutăm să ne cunoaștem pe noi înșine cu ajutorul povățuitorului nostru duhovnicesc și al harului dobândit prin Sfintele Taine. Și, întâlnindu-ne cu Pruncul Hristos, să putem să spunem, așa cum spunea odată Sfântul Nectarie: „O, Doamne, bucuria mea!”, căci dorința lui Dumnezeu este să gustăm încă din această viață bucuria pe care o vom trăi cu toții în comuniunea cea veșnică din Împărăția Cerurilor.
