„Biserica este o farmacie duhovnicească, unde fiecare găsește leac pentru sine”, mărturisea, în secolul al IV-lea, Sfântul Ioan Gură de Aur, unul dintre cei mai importanți Sfinți Părinti ai Bisericii și, totodată, unul dintrei cei trei corifei ai teologiei, alături de Sfântul Vasile cel Mare și de Sfântul Grigorie Teologul. După cuvântul Mântuitorului, Biserica s-a preocupat încă de la începuturile sale atât de îndrumarea duhovnicească a omului, de evoluția lui spirituală, cât și de nevoile sale trupești, de vindecarea fizică, boala fiind văzută și ca un efect al încălcării legilor divine. Așa se explică faptul că primele bolnițe și spitale din lumea creștină au luat naștere în interiorul mănăstirilor, după modelul gândit de Sfântul Vasile cel Mare, care a pus bazele vasiliadelor.
La fel avea să se întâmple și la noi: bolnițele au devenit o extensie a spațiului liturgic. Aici, omul era îngrijit atât trupește, cât și sufletește. După aceeași tradiție s-a înființat și primul spital din Țara Românească: în cadrul Mănăstirii Colțea.
Inspirat de modelul spitalelor occidentale care începeau să se dezvolte în Europa, spătarul Mihail Cantacuzino a hotărât să ridice în mahalaua Colței un loc pentru vindecare trupească. Spitalul a fost construit în curtea mănăstirii pe care o ctitorise la sfârșitul secolului al XVII-lea pe locul vechii biserici de lemn a fraților Doicescu.
Spitalul mănăstiresc a fost inaugurat în data de 14 decembrie 1704, chiar înaintea unor spitale celebre din Europa, precum Charité din Berlin, înființat în anul 1709, sau Guy din Londra, inaugurat în 1721.
La început, spitalul avea o capacitate de 24 de paturi: 12 pentru bărbați și 12 pentru femei, fiind separat în două clădiri. Tot aici se găsea și o spițerie, adică o farmacie, prima farmacie de spital de la noi. Spitalul era menit să-i ajute pe cei aflați într-o situație materială dificilă, „sărmanii, străinii și negustorii cinstiți”, așa cum reiese din regulamentul unității spitalicești:
„Dacă vre-un boier scăpătat, petrecând în sărăcie și bolnav, or pământean de aci sau străin, fie și neguțător sau vre-un alt om cinstit, dar sarac și bolnav va voi să alerge spre ajutor la spital, să fie primit și să-și aibă hrană și îngrijirea cu îndestulare și cuvenită starei sale, fără însă ca să rămâie în spital ci în altă chilie deosebită unde și doctoru îl va cerceta la veri ce nevoe. Iar preotu cimitirului va avea grijă pentru căutarea lui cu îndestulare; și de se va întâmpla să moară, să fie îngropat și înmormântat cu toata cinstea, după cum adică s-a vorbit mai sus și despre ceilalți săraci.”
Odată cu evoluția urbei și a societății, spitalul a evoluat și el în permanență. Așa se face că, de la un număr de 24 de paturi, câte erau în 1714, s-a ajuns la 195 în 1888, iar astăzi capacitatea este de 300 de paturi. De asemenea, clădirea a suferit și ea diferite modificări, forma actuală datând din 1842, an în care spitalul a fost reconstruit.
Dacă în vremea ctitorului său spitalul mănăstiresc Colțea reprezenta primul spital din Țara Românească, ulterior avea să însemne și una dintre cele mai importante file din istoria medicinei românești, istorie ce pare că a respectat întocmai îndemnul Mântuitorului: „Bolnav am fost şi M-aţi cercetat” (Matei 25, 36).
George Grigoriu: Spitalul Colțea – primul din Țara Românească – își începe povestea în data de 14 decembrie 1704. Domnule director, ce sentimente vă încearcă la gândul că vă aflați la cârma unui spital cu o istorie fasciantă, veche de mai bine de trei secole?
Mircea Lupușoru: Nu pot să exprim în cuvinte ceea ce simt. Spitalul Colțea este, în opinia mea, un adevărat templu al medicinei românești, fapt ce ne obligă să încercăm să ne ridicăm la așteptările predecesorilor noștri. Așadar, responsabilitatea noastră, ca medici, este enormă.
În realitate, povestea Spitalului Colțea începe mult mai devreme. Prin anul 1650, aici este construită o bisericuță de lemn, ctitorie a boierului Udrea Doicescu, sluger la Curtea Domnească. După moartea sa, lăcașul de cult este preluat de Colțea Doicescu – fratele mai mare al lui Udrea – și donat ulterior Mitropoliei Bucureștilor.
După terminarea construcției de la Mănăstirea Sinaia, în 1695, spătarul Mihail Cantacuzino preia vechea Mănăstire Colțea, aflată deja în paragină, și începe să ridice pe acest loc – care pe atunci se numea Târgul de Sus și se termina cu Drumul Cetății Târgoviștei – o biserică de piatră.
Înainte să înceapă lucrările, spătarul Mihail Cantacuzino primește de la Patriarhul Constantinopolului dreptul de a putea folosi terenul pe care fusese vechea bisericuță de lemn contra unei sume de 800 de taleri; noua biserică de piatră este finalizată în anul 1702.
De-a lungul istoriei, sfântul lăcaș a fost grav avariat din pricina cutremurelor și a incendiilor. Un incendiu devastator, care a distrus Bucureștiul, de la Sfântul Sava până la Colțea a avut loc în 1738, iar în urma cutremurului din 1803, Turnul Colței – mândria Capitalei, ce avea o înălțime de 50 de metri – a fost și el avariat.
George Grigoriu: Biserica Mănăstirii Colțea se afla în mijlocul unui complex ce cuprindea chiliile călugărilor, spitalul, o farmacie, dar și o școală de muzică – după un model venețian.
Mircea Lupușoru: În jurul Mănăstirii Colțea, spătarul Mihail Cantacuzino a construit un adevărat așezământ spitalicesc ce includea două camere mari destinate pacienților – 12 paturi pentru bărbați și alte 12 pentru femei. Se făcea aici așa-numita medicină populară sau medicină religioasă, practicată de către călugări.
Așa cum ați menționat mai sus, complexul Colțea includea și o spițerie, adică o farmacie, în care stătea dohtorul, împreună cu ajutoarele lui și-i îngrijeau pe bolnavi.
În cadrul complexului, activau chirurgi italieni de la Școala din Padova, iar specificul spitalului era cel dermato-chirurgical; se tratau bolile de piele și rănile.
Scrierile vechi menționează că acest complex a fost gândit ca bolniță pentru ciumați. Amintesc că, de-a lungul istoriei, au existat numeroase epidemii de ciumă, precum cele din anii 1697, 1707 și 1717-1718.
George Grigoriu: Este știut faptul că boierii acelor vremuri își permiteau să angajeze medici privați care să le acorde asistență la domiciliu. Ce impact a avut construirea acestui spital asupra locuitorilor Bucureștiului de odinioară?
Mircea Lupușoru: Spitalul Colțea a fost gândit atât pentru oamenii fără posibilități materiale, cât și pentru străinii și negustorii cinstiți, după cum se arată în scrierile vechi. Prin urmare, impactul asupra societății locale a fost imens. Mănăstirea Colțea era „un lăcaș cum nu s-a mai întâlnit”, se precizează într-una dintre cronicile vremii.
George Grigoriu: Situația de atunci nu diferă cu mult de cea de astăzi. În prezent, se discută frecvent despre privatizarea sistemului medical românesc.
Mircea Lupușoru: Inclusiv conducerea și regulamentele de atunci seamănă foarte mult cu cele din zilele noastre. Diriguitorii spitalului erau patru dintre cei mai cinstiți negustori și aveau datoria să se îngrijească de buget, de venituri și de cheltuieli. Ulterior, numărul acestora a crescut la opt – așa a luat naștere consiliul de administrație de astăzi.
George Grigoriu: Cei patru negustori care se aflau la cârma spitalului erau verificați, la rândul lor, de alți patru care nu aveau dreptul să intervină în funcțiile administrative, ci doar să monitorizeze buna chiverniseală a activității.
Mircea Lupușoru: Da. În plus, trebuie să amintim că un rol important în finanțarea spitalului îl aveau daniile din partea boierilor și chiar a domnitorilor valahi. Bunăoară, în 1713 Sfântul Voievod Constantin Brâncoveanu – nepot de soră cu Mihail Cantacuzino – dă o dijmă din veniturile de la Ocna de sare Spitalului Colțea spre îngrijirea bolnavilor nevoiași.
George Grigoriu: Acest model avea să fie preluat de Eforia Spitalelor; o parte din veniturile Cazinoului din Sinaia, ale Mănăstirii Sinaia, dar și ale boierilor moșieri ori ale domnitorului erau îndreptate spre Spitalul Colțea din București.
Mircea Lupușoru: Prin anii 1834-1838, Spitalul Colțea a înregistrat datorii uriașe care însă au fost stinse datorită sprijinului acordat de Eforia Spitalelor Civile.
Încă de la început, Spitalul Colțea a fost gândit pe un fundament creștin, acela de întrajutorare. Fondurile proveneau din veniturile Mănăstirilor Colțea și Sinaia, din donațiile boierilor sau prin purtarea de grijă a domnitorului. Inițial, personalul care lucra aici era format din „dohtori” străini, ajutați călugării români. Ulterior, la Spitalul Colțea vor lucra și primii medici de origine română, potrivit însemnărilor de pe plăcile de marmură din interiorul clădirii. În 1842, a fost numit la Colțea doctorul Nicolae Kretzulescu, cel care a înființat „Școala de mică chirurgie”.
Câțiva ani mai târziu, în 1859, spitalul avea deja două secții – de medicină și de chirurgie –, iar în 1860 au fost amenajate încăperi pentru oftalmologie, un laborator pentru anatomie patologică și un amfiteatru.
După înființarea Școlii Naționale de Medicină, transformată în 2 noiembrie 1869 în Facultatea de Medicină și Farmacie, Spitalul Colțea a devenit prima instituție de învățământ medical superior din țară. Funcționa cu 23 de saloane, în care erau internați bolnavi din toate specialitățile.
La scurt timp după descoperirea razelor Roentgen, aici s-a construit primul aparat cu raze X, tot aici a fost efectuată și prima radiografie din țară. De aseenea, la Spitalul Colțea au fost făcute, în premieră națională, și alte intervenții medicale, cum ar fi: prima anestezie cu eter pe mască și prima operație de cataractă sub anestezie cu eter (în 1847), dar și prima anestezie generală prin intubație. Dintre performanțele mondiale legate de Spitalul Colțea, merită amintite: sutura abdomenului în straturi anatomice (în anul 1873), operația pentru buza de iepure (în 1897) sau sutura nervilor la distanță (în 1891).
Printre personalitățile marcante ce au activat în acest spital, vom regăsi nume de referință ale medicinei românești, precum: Gheorghe Polizu – autorul primului manual românesc de anatomie –, Nicolae Kretzulescu – membru fondator al Academiei Române și cel care a deținut de trei ori funcția de prim-ministru al României –, Alexandru Marcovici – „medicul fruntaş al ţării, diagnosticianul fără pereche” –, Gheorghe Assaky – unul dintre precursorii neurochirurgiei moderne –, dar și Dimitrie Gerota – cel dintâi radiolog român. Lista este însă mult mai lungă și se regăsește pe plăcile de marmură ale spitalului, dar și în sufletele celor care, de-a lungul timpului, și-au găsit alinarea în acest loc.
George Grigoriu: Încă de la început, în Spitalul Colțea au lucrat dohtori și spițeri (farmaciști) străini, sprijiniți de personalul monahal autohton. Numele lor se regăsesc și astăzi pe panourile din interiroul spitalului. Ulterior, clădirea a fost reconstruită și a primit forma actuală. V-aș ruga să ne vorbiți despre această etapă din evoluția Spitalului Colțea.
Mircea Lupușoru: De-a lungul celor 316 ani de existență, Spitalul Colțea a evoluat mult. De la 24 de paturi, câte erau în 1774, s-a ajuns, în 1888, la 195. Mai mult, prima farmacie de spital din Țara Românească, atestată documentar în 1704, se afla tot în complexul Colțea.
În ceea ce privește premierele medicale, amintesc doar câteva: în 1842, doctorul Nicolae Kretzulescu înființează aici „școala de mică chirurgie”. În 1843 apare primul atlas de anatomie, iar prima disecție pe cadavru este făcută tot de Kretzulescu în 1842. La Colțea se face și prima anestezie cu eter pe mască, iar în 1898 se realizează prima radiografie din țară.
Și alți medici de renume și-au început cariera în Spitalul Colțea, Carol Davila, Victor Babeș, Toma Ionescu sunt doar câțiva dintre ei.
George Grigoriu: Spitalul Colțea a avut un rol decisiv în evoluția societății românești. Să nu uităm că, înainte să fie construită farmacia din complexul Colțea, oamenii se tratau după un ritual popular – mergeau la vraci ori la doftoroaie. Odată cu apariția primului spital din Țara Românească destinat celor sărmani, medicina capătă un rol esențial.
Mircea Lupușoru: La acea dată nu oricine putea să trateze un pacient; era necesară o oarecare empatie între medic și persoana suferindă. Doctorul petrecea foarte mult timp la căpătâiul celui bolnav – fapt care astăzi nu prea mai este posibil. Grija față de cel suferind era foarte mare; pacientul se afla în centrul atenției, i se ofereau medicamentele necesare, i se alina suferința, ba chiar i se cânta, pentru a-i mai ușura durerile sufletești și trupești.
George Grigoriu: Omul este nu doar trup, ci și suflet. Ce rol are empatia medicului față de pacient în tratarea bolilor?
Mircea Lupușoru: Ridicarea unui spital în tinda bisericii a avut un rol esențial pentru societatea românească de la acea dată. Sprijinul pe care îl acordau călugării – nu doar concret, ci și prin rugăciunile lor –, era foarte important.
Beneficiile majore ale rugăciunii, în cazul celor bolnavi, și nu numai, sunt uriașe, fapt dovedit științific. Într-unul dintre studii, realizat în Statele Unite ale Americii, s-au urmărit pacienți din spitale diferite cu patologii asemănătoare. Pentru cei aflați într-unul dintre spitale s-au rugat foarte mulți oameni, însă pentru ceilalți nimeni nu a îndreptat nici măcar o rugăciune. Rezultatele au fost spectaculoase: pacienții pentru care s-a rugat foarte multă lume s-au vindecat mult mai repede.
George Grigoriu: Așa se explică și rolul Sfântului Maslu în tămăduirea multor bolnavi pentru care se roagă preoții și credincioșii dintr-o parohie. Legătura vie cu Dumnezeu emană o energie vindecătoare pentru care știința nu a găsit încă explicații.
Mircea Lupușoru: În Spitalul Colțea există un paraclis în care se fac slujbe pentru cei aflați în suferință. Preotul este mereu prezent la căpătâiul bolnavilor, se roagă împreună cu ei, îi spovedește și îi împărtășește cu Trupul și Sângele Domnului nostru Iisus Hristos.
George Grigoriu: Ce capacitate are astăzi Spitalul Colțea?
Mircea Lupușoru: În prezent, sunt 315 paturi pentru spitalizare continuă și 20 de paturi pentru spitalizare de zi.
Deși ne desfășurăm activitatea într-un monument istoric vechi de mai bine de trei secole, încercăm să ținem pasul cu dezvoltarea medicinei. Astfel, toate secțiile spitalului – de la radiologie, până la ORL – sunt dotate cu aparatură de ultimă generație. În cadrul spitalului lucrează medici cu o experiență impresionantă, dar și profesori de renume, care îi îndrumă cu multă pricepere și răbdare pe studenți și pe rezidenți.
George Grigoriu: Credeți că statuia spătarului Mihail Cantacuzino, ce se află în fața Spitalului Colțea, ar trebui să fie un model pentru fiecare dintre noi și să ne îndemne la meditație?
Mircea Lupușoru: Sunt convins de lucrul acesta. Să nu uităm totuși că situația în care se afla atunci Țara Românească era greu de imaginat pentru noi, cei de azi; drumurile erau pline de noroaie, iar singura apă potabilă era cea din Dâmbovița. Așadar, spătarul Mihail Cantacuzino a creat un adevărat așezământ medical în condiții extrem de grele.
George Grigoriu: Zestrea lăsată de spătarul Mihail Cantacuzino este, dincolo de aceste ziduri ce alcătuiesc complexul Colțea, evoluția spirituală a neamului. Cum credeți că va arăta societatea românească peste alte trei secole? Va mai fi iubirea de Dumnezeu și de aproapele liantul dintre oameni?
Mircea Lupușoru: Îmi doresc ca generațiile viitoare de medici să nu uite deviza „Nihil sine Deo!” („Nimic fără Dumnezeu!”).
George Grigoriu: Specialitatea principală a Spitalului Colțea este – după cum bine știm – oncologia. Vorbim, așadar, despre un loc al suferinței, al cumplitelor dureri trupești și sufletești. Or, dincolo de zidurile credinței, sunt zidurile sufletești care întăresc și mai mult nădejdea în Dumnezeu. Cum se manifestă credința oamenilor împovărați de boli necruțătoare?
Ciprian Ailioaiei: Oamenii care ajung la Spitalul Colțea sunt conștienți că granița dintre viață și moarte este foarte subțire. Se simt neputincioși în fața bolii, iar dacă inima nu le e prea împietrită, își aduc aminte de Dumnezeu. Așa cum spunea părintele Dumitru Stăniloae, omul reușește să-L cunoască pe Dumnezeu „din întâmplările concrete ale vieții”.
Am slujit patru ani și jumătate în Spitalul Colțea și am întâlnit suferința în toate formele ei de manifestare. Am cunoscut și m-am atașat sufletește de oameni pentru care astăzi mă rog să strălucească în Împărăția lui Dumnezeu. În același timp, am văzut și multe minuni – oameni care s-au întors mai îndreptați la casele lor, dar și un personal medical dedicat, în ciuda tuturor cuvintelor grele care li se adresează în această perioadă grea pe care o traversăm.
George Grigoriu: Din păcate, în orice domeniu există oameni mai puțin dedicați, însă aici, la Spitalul și la Biserica Colțea, întâlnim adevărate modele pentru societatea contemporană.
Ciprian Ailioaiei: Îmi aduc aminte de un caz impresionant. Am fost chemat într-o noapte de sâmbătă spre duminică să împărtășesc urgent pe un pacient aflat la ATI. Inițial, a fost de acord cu venirea mea acolo, însă, văzându-mă, a devenit irascibil. Am încercat să-i citesc câteva rugăciuni, dar, din nefericire, nu am reușit să-i transmit harul lui Dumnezeu așa cum se cuvine. Atunci, una dintre asistente, absolut dezinteresată, mi-a cerut să-i îngădui să intervină pentru câteva clipe. L-a luat pe bolnav de mână și l-a ținut așa preț de treizeci de secunde, timp în care omul s-a liniștit. Puțin mai târziu s-a spovedit, s-a împărtășit, iar spre dimineață s-a mutat în Împărăția lui Dumnezeu.
Așadar, cadrele medicale de la Spitalul Colțea nu se implică doar în salvarea pacienților, ci au o contribuție deosebită și în plan afectiv, devin astfel alinare sufletească și trupească pentru toți cei suferinzi.
George Grigoriu: Complexul Colțea are o istorie de mai bine de trei secole și dă mărturie despre bunătate, credință, dragoste și speranță. Istoria faptelor bune are însă o vechime mult mai mare; Iisus Hristos, Domnul și Mântuitorul nostru este Cel Care a răsădit pentru prima dată sămânța bunătății în inimile oamenilor în urmă cu peste 2.000 de ani.
Ciprian Ailioaiei: Mântuitorul creionează activitatea socială a Bisericii în mai multe rânduri, mai cu seamă atunci când îi îndeamnă pe apostoli astfel: „Tămăduiți pe cei neputincioși, înviați pe cei morți, curățiți pe cei leproși, pe demoni scoateți-i; în dar ați luat, în dar să dați.” (Matei 10, 8).
Mai târziu, unul dintre ocrotirorii Bisericii Colțea, Sfântul Vasile cel Mare, va îndeplini cuvintele Mântuitorului prin crearea primelor bolnițe – vasiliadele. De atunci, Biserica a avut mereu o preocupare deosebită pentru cei bolnavi.
La rândul lui, spătarul Mihail Cantacuzino a înțeles că nu-i poți sluji lui Dumnezeu fără să le slujești semenilor, mai cu seamă celor aflați în nevoie și în suferință, iar Spitalul Colțea este o mărturie vie a suferinței, dar și un loc de tămăduire sufletească și trupească.
Din dragoste de semeni, am păstrat și în biserică ecteniile pentru cei bolnavi, pe care le rosteam în capela spitalului. În felul acesta, încerc să le trezesc tuturor conștiința că Biserica Colțea a fost, mai întâi de toate, paraclis spitalicesc.
La doar câțiva metri de lăcașul de cult, se află suferința în stare pură. De pildă, un salon din secția Hematologie se află la mai puțin de zece metri de Sfântul Altar. Din acest salon, mulți dintre cei împovărați de durere au plecat la Domnul.
Pentru cei aflați pe patul de spital, dangătul clopotului din fiecare duminică ori zi de sărbătoare este o invitație la rugăciune, dar și o rază de speranță.
George Grigoriu: Poate nu întâmplător, în data de 21 decembrie 1989, primul clopot care s-a auzit în București a fost cel de la Biserica Colțea. Îndemna la o redeșteptare sufletească și chema la credință poporul greu încercat. La Revoluție, părintele Galeriu îi sfătuia pe cei aflați în Piață să îngenuncheze și să rostească rugăciunea Tatăl nostru. Era un nou început…
Ciprian Ailioaiei: Biserica Colțea a avut și are în continuare un rol foarte important în societatea românească. Clopotul a sunat în decembrie ’89 vestind speranța și eliberarea de sub jugul regimului comunist, dar sună și astăzi, aducând o rază de lumină pe chipurile brăzdate de boală.
Atunci, în `89, nu doar oamenii aveau nevoie de libertate, ci și Biserica. Sfântul lăcaș de pe Bulevardul I. C. Brătianu fusese închis începând cu anul 1986 și își aștepta soarta cu smerenie; urma să fie dărâmat, așa cum s-a întâmplat și cu alte biserici din București și din întreaga țară.
Însă bunul Dumnezeu a rânduit să rămână în picioare și să vegheze mai departe. Clopotul tras în ziua de 21 decembrie 1989 de către un credincios brav a însemnat trezirea societății, dar și o rază de speranță pentru Biserica noastră.
