Calea lui Dumnezeu este o cruce de zi cu zi. Nimeni, dar, nu s-a suit la cer fără osteneală.
Avva Sirul
Acestea sunt cuvintele lui Avva Sirul, care, după aproape paisprezece secole, aveau să definească viața medicului Valentin Feliksovici Voino-Iasenețki, savantul rus cunoscut astăzi drept Sfântul Luca al Crimeei. Medicul Valentin a trăit între anii 1877 și 1961. Prin priceperea mâinilor sale, printr-o credință puternică în Dumnezeu, dar și inspirat de harul divin, a făcut din chirurgie dar și din faptele sale mijlocul prin care Părintele ceresc li s-a descoperit oamenilor. Se întâmpla într-una dintre cele mai crâncene etape ale istoriei – perioada ce a cuprins Revoluția bolșevică, dar și cele două războaie mondiale.
Profesorul Valentin Iasenețki a devenit un nume de referință în știința medicală datorită priciperii și inovațiilor sale. A fost fondator al chirurgiei septice și autor a peste treizeci de studii științifice și a întemeiat Școala Medicală din Taşkent – capitala Uzbekistanului de astăzi. De asemenea, a deținut rolul de pionier în ce privește transplantul renal, dar și în practicarea intervențiilor chirurgicale cu transfuzie de sânge. La toate acestea se adaugă alte mii de operații care la vremea respectivă, când medicina se afla la început de drum, erau imposibil de realizat.
Deși era un medic talentat, a avut foarte mult de suferit din pricina credinței profunde în Hristos. Nu opera niciodată fără să se roage la Maica Domnului, a cărei icoană o ținea mereu în sala de operație. Mai mult decât atât, nu începea nicio intervenție chirurgicală fără să-și însemneze pacienții cu iod în semnul sfintei cruci. Opera gratuit pe toată lumea, nu făcea niciun fel de diferențieri, îngrijindu-i pe toți cu aceeași dragoste – chiar și pe cei care îl prigoneau și care îi ajungeau pe masa de operație. Le spunea tuturor așa: „Dumnezeu v-a vindecat cu mâinile mele. Acestuia să vă rugați!”
Un fapt surprinzător din viața lui – chiar și pentru el – l-a reprezentat chemarea episcopului Inochenție: „Doctore, trebuie să vă faceți preot!” Fără să stea pe gânduri, medicul Valentin a acceptat să-L slujească pe Dumnezeu nu doar în sala de operație, ci și în Sfântul Altar. În tot acest timp, bisericile erau închise de autoritățile bolșevice, iar preoții, batjocoriți, condamnați și executați. Ulterior, Valentin a primit numele monahal de Luca – după numele evanghelistului care practica medicina – și apoi, fără să-și fi propus acest lucru, a fost hirotonit episcop și arhiepiscop. Contextul în care se petreceau toate acestea a fost descris cel mai bine de jurnalistul Mark Popovski: „Pe vremea aceeea, să primești arhieria însemna să te transformi într-un animal pentru vânat.” Această frază nu era nici pe departe o metaforă și avea să ilustreze cel mai bine Golgota ce se pregătea pentru medicul și arhiereul Luca. A fost arestat, anchetat și deportat în numele ideologiei ateist-bolșevice pe întregul teritoriu al Uniunii Sovietice, inclusiv la Cercul Polar sau în temuta Siberie. Oriunde era dus, nu se împotrivea nicio clipă și rămânea fidel credinței în Hristos. Continua să le slujească oamenilor și lui Dumnezeu „cu timp și fără timp”, atât ca arhiereu, cât și ca medic. Iată ce a lăsat el însuși cu limbă de moarte: „Dacă veți scrie despre viața mea, nu încercați să despărțiți chirurgul de episcop! Chipul care va apărea dintr-o asemenea separare va fi fals.”
Un fapt cu totul paradoxal: deși a realizat zeci de operații pentru cei care își pierduseră vederea, în ultimii ani de viață el însuși a orbit, spunându-le celor din jur: „Cel ce și-a închinat viaţa Domnului nu poate fi niciodată orb, fiindcă Dumnezeu îi dă lumina la fel cu cea de pe Tabor.”
Sfântul Luca al Crimeei a trecut la Domnul în data de 11 iunie 1961 și a fost înmormântat în Catedrala Sfânta Treime din Simferopol (Ucraina). A fost canonizat nu după mult timp, iar moaștele lui bine mirositoare au săvârșit nenumărate minuni în trupul şi în sufletul celor bolnavi. Astfel de fapte sunt consemnate pretutindeni în lume și dau mărturie despre viața acestui mare sfânt al ortodoxiei.
Părticele din moaștele sale au fost aduse și la București și așezate în paraclisul celui mai mare spital de urgență din țara noastră: Spitalul Floreasca. Se dovedește astfel, o dată în plus, că menirea medicului și a arhiereului Luca a fost aceea de a alina suferințele oamenilor, după cuvântul „Pentru un chirurg nu trebuie să existe «caz», ci numai omul viu care suferă. (…) Toți suntem bolnavi. Dacă am fi fost sănătoși, nu ar mai fi murit Hristos.”
George Grigoriu: O parte din povestea Sfântului Luca al Crimeei își găsește rezonanță și la Spitalul de Urgență din București. De aproape zece ani, paraclisul spitalului adăpostește părticele din moaștele doctorului fără de arginți, iar un rol important în aducerea la București a scumpului odor l-a avut medicul Radu Țincu, invitatul nostru de astăzi. Sfântul Luca al Crimeei nu putea să-și găsească liniștea decât într-un spital.
Radu Țincu: La acest aspect ne-am gândit și noi în 2011, când ne-am decis să aducem moaștele unui sfânt tămăduitor în spital spre alinarea trupească și sufletească a bolnavilor. L-am ales pe Sfântul Luca al Crimeei, întrucât este cunoscut ca tămăduitor al trupurilor și al sufletelor, fiind medic și arhiereu deopotrivă. Este știut faptul că sfântului i-a fost curmată rapid cariera de către regimul din Rusia, așa încât sunt convins că și-a găsit liniștea într-un spital din București. În plus, este un model pentru personalul medical, fiind un sfânt contemporan. Multe dintre învățăturile lui pot fi preluate astăzi de noi toți. Iată deci cele două argumente care au stat la baza demersului nostru.
George Grigoriu: Medicul Valentin Voino-Iasenețki – după numele de mirean – a devenit preot, apoi episcop și arhiepiscop. Deși un redutabil om de știință, a îmbrăcat haina monahală și a ajuns să fie trecut în rândul sfinților – un aspect cu totul paradoxal.
Radu Țincu: Între știință – în speță medicină – și religie (spiritualitate) există o legătură strânsă. Nu putem vorbi despre vindecare trupească (tămăduire) fără intervenția lui Dumnezeu; este chintesența pe care noi toți ar trebui să o conștientizăm. Sfântul Luca al Crimeei a avut în ambele ipostaze ale sale – de medic și de arhiereu – un singur rol: acela de a vindeca. Dacă mai întâi vindeca trupurile, ulterior a început să vindece sufletele oamenilor.
Din punct de vedere științific, a scris primul tratat despre asepsie în rănile chirurgicale – tratat aflat în vigoare o lungă perioadă –, iar apoi s-a dedicat vieții spirituale, ajungând la gradul de arhiepiscop. Așa cum spuneam, Sfântul Luca este un model pentru noi toți; de altfel, sfinții au rolul să ne călăuzească pașii pe calea sfințeniei. Ca medic, Sfântul Luca nu începea nicio operație fără să dezinfecteze trupul pacientului cu iod în semnul crucii. Era de fapt o binecuvântare a actului chirurgical pe care o considera esențială. Într-adevăr, un medic, oricât ar fi el de bun, fără iluminarea lui Dumnezeu din timpul actului medical, poate oricând să facă o greșeală care va duce inevitabil la moartea pacientului.
Unul dintre motivele pentru care Sfântul Luca a fost scos din activitatea medicală l-a reprezentat refuzul său de a scoate icoana Maicii Domnului din sala de operație. Consecința: i s-a interzis să mai opereze. Au urmat ani de prigoană și de grea încercare pentru el. Trebuie să amintesc aici un aspect important din viața sfântului. Soția celui care l-a suspendat din activitatea medicală a avut nevoie de o intervenție chirurgicală de urgență fără de care ar fi murit. Sfântul Luca s-a reîntors în spital și a operat-o, iar după intervenție a continuat să fie prigonit chiar de familia femeii. Prin gestul său, Sfântul Luca al Crimeei a dat dovadă de smerenie, de înțelepciune, de iubire și de bunătate față de dușmanii lui.
George Grigoriu: Ați subliniat un aspect foarte interesant din viața Sfântului Luca, și anume faptul că își însemna pacienții cu iod în formă de cruce. Mai mult decât atât, purta haina preoțească pe sub veșmântul medical. Luca al Crimeei nu putea fi suspectat de o lipsă de cunoaștere, nici de bigotism, dimpotrivă. A început un parcurs academic deosebit și a devenit un om de știință recunoscut la cel mai înalt nivel; în 1946, a fost laureat al Premiului „Stalin” pentru medicină. A fost deci un om de o complexitate extraordinară care le transmitea semenilor un mesaj important. Astăzi, gesturile de credință ale doctorului Valentin ar putea părea învechite. Și totuși ele s-au petrecut relativ recent. Revoluția rusă a lăsat urme adânci în istoria țării și a ortodoxiei în genere. Asupra viitorului arhiepiscop al Crimeei s-au abătut norii negri ai persecuțiilor; nu a fost acuzat pentru vreo greșeală din punct de vedere științific, ci dintr-o perspectivă ideologică. Din păcate, nici astăzi nu suntem departe de o astfel de situație.
Radu Țincu: Într-adevăr, doctorul Valentin a fost condamnat pentru ideologie, pentru concepția lui despre viață; recunoașterea științifică i se aducea mereu, Rusia avea nevoie de un medic ca el, dovadă fiind faptul că, deși fusese suspendat, l-au rechemat să o opereze pe soția prigonitorului său. Ceea ce i-a nemulțumit pe bolșevici era intenția lui de a realiza o legătură între credință și știință. Așadar, era dorit pentru calitățile sale profesionale, dar nu și pentru cele umane: dragostea față de semeni, bunătatea, smerenia, mila creștină. Faptul că propovăduia cuvântul lui Dumnezeu cu atâta căldură îi aducea foarte mulți simpatizanți din rândul populației, ceea ce putea deveni un pericol pentru sistemul politic de la acea dată.
George Grigoriu: Din dorința de a-l îndepărta de oameni, bolșevicii l-au mutat în diferite regiuni din Rusia – unele dintre ele foarte îndepărtate, cum ar fi Polul Nord –, iar acest lucru nu făcea decât să atragă după sine revolta poporului credincios. Chiar și așa, sfântul știa că rostul lui pe pământ este să aducă alinare și tămăduire în rândul semenilor. În plus, continua să dea mărturie de puterea credinței în Hristos într-o perioadă extrem de încrâncenată.
Radu Țincu: Oricât de mult ar încerca, omul nu poate să împiedice lucrarea lui Dumnezeu. Dumnezeu lucrează prin oameni. Minunile din medicină, de pildă, se petrec din rânduiala lui Dumnezeu, însă prin mâinile medicilor. Minunea nu trebuie privită sub forma ei fantastică; ea face parte din realitatea înconjurătoare și este săvârșită prin oamenii din jurul nostru. Sfântul Luca, în calitatea sa de medic, a fost un astfel de exemplu; Dumnezeu a lucrat prin mâinile și prin cuvântul lui binefăcător, le-a adus contemporanilor săi tămăduire sufletească și trupească, dar și lumina învățăturii hristice. Misiunea sfântă a acestui mare mărturisitor al credinței creștine nu a încetat nici după trecerea sa la Domnul; din moaștele înmiresmate se revarsă și astăzi har tămăduitor ce alină sufletele și durerile trupești ale multor oameni. Sunt foarte fericit că avem și în spital părticele din moaștele lui; ele sunt o mângâiere extraordinară atât pentru bolnavi și pentru familiile lor copleșite de durere, cât și pentru medici. Noi toți ne regăsim în fața raclei Sfântului Luca; de la el primim o mângâiere, dar și o povață.
George Grigoriu: De-a lungul timpului, am filmat în numeroase spitale ori în paraclisele acestora și am văzut cu uimire cum medici și asistente își începeau ziua de lucru trecând să se roage la icoane și să aprindă o lumânare. Primeau astfel binecuvântarea lui Dumnezeu pentru activitatea acelei zile. Nu doar pacienții făceau asta – ei pot fi „suspectați” de faptul că, aflați în suferință, se agață de orice licăr de speranță.
Radu Țincu: Ceea ce spuneți ar trebui să fie o regulă pentru toate cadrele medicale, gesturile lor simple ar fi bine să devină normalitate. Ar trebui să ne începem ziua rugându-ne pentru viețile pacienților noștri și, astfel, ne vom desfășura activitatea sub iluminarea divină și sub puterea Duhului Sfânt. Am foarte mulți colegi care se închină și se roagă în chiar sala de operație; acești oameni își doresc ca activitatea lor medicală să fie ghidată și certificată de prezența lui Dumnezeu. Ne dorim ca Dumnezeu să Se afle printre noi, pe „câmpul de luptă”.
Intervenția chirurgicală este acea îngemănare dintre pricepere, cunoaștere și știință. Însă e nevoie și de prezența lui Dumnezeu în sala de operație. E un moment unic. Erorile din timpul operației ar putea fi ușor evitate, dacă medicul L-ar chema în ajutor pe Dumnezeu.
George Grigoriu: Nimeni nu poate ști care este planul lui Dumnezeu cu fiecare dintre noi. Sfântul Luca al Crimeei reușea de fiecare dată să le ofere un cuvânt de înțelepciune celor cu care intra în contact, spunându-le: „Dumnezeu v-a vindecat cu mâinile mele. Lui să vă rugați!” În viața noastră apar adesea situații pe care nu ni le-am dorit, însă nu avem de unde ști care este planul lui Dumnezeu cu noi.
Radu Țincu: „Și cât de departe sunt cerurile de la pământ, așa de departe sunt căile Mele de căile voastre și cugetele Mele de cugetele voastre.” (Isaia 55, 9). Uneori încercăm să-L anticipăm pe Dumnezeu, alteori, după o anumită întâmplare din viața noastră, căutăm o justificare pe care nici măcar nu reușim să o găsim, fiindcă este dincolo de capacitatea noastră de înțelegere.
Pacienții cărora nu li se îndeplinesc rugăciunile fie cad în deznădejde, fie devin revoltați – aspecte care nu ar trebui să se întâmple. Am văzut familii care, după pierderea cuiva drag, deși făcuseră rugăciuni și slujbe pentru tămăduirea acelei persoane, s-au revoltat împotriva lui Dumnezeu. Or, o astfel de tulburare nu trebuie să-și găsească locul în viața creștinului. Nu avem dreptul să-L tragem pe Dumnezeu la răspundere, nici să cădem în deznădejde, considerând că rugăciunile înălțate spre cer au fost zadarnice.
George Grigoriu: Răspunsul la o astfel de problemă îl dă însăși viața Sfântului Luca – o adevărată pildă vie. A avut o existență extrem de complicată: și-a pierdut soția, pe care o iubea enorm. La un moment dat, nici copiii nu i-au mai fost aproape, aceștia neînțelegând modul în care se raporta el la pacienți. În plus, aveau de suferit din cauză că tatăl lor își manifesta deschis credința în Hristos. Prin urmare, Sfântul Luca a avut o viață foarte grea, cu adevărat chinuitoare.
Radu Țincu: Deși a avut o viață complexă, doctorul Valentin a fost foarte înțelept și a reușit să creeze punți între știință și credință. Își argumenta fiecare idee științifică cu aspecte din lumea divinului. Cele două lumi oarecum paralele – știința și credința – și-au găsit astfel un punct de sprijin în Sfântul Luca. A avut o viață de familie, a fost soț și tată iubitor, fapt ce i-a adus un plus de experiență pe care a reușit să o transmită ulterior din perspectiva arhiepiscopului. A îndurat suferința la cel mai înalt nivel; de la omul de știință premiat și elogiat, a ajuns să fie prigonit. Toate aceste elemente i-au dat sfântului strălucire și l-au făcut să devină recunoscut la nivel global.
George Grigoriu: Aș vrea să aduc în discuție un alt exemplu relevant privitor la viața Sfântului Luca: deși le-a redat vederea multor pacienți, a murit orb. Întrebat cum poate să trăiască în întuneric, sfântul spunea: „Cine și-a închinat viața Domnului nu poate fi niciodată orb.”
Radu Țincu: Cel care Îl are pe Dumnezeu în inimă vede și minunile Lui. Nu sunt rare cazurile în care oamenilor de știință li se cere să dovedească o anumită minune. Or, minunea nu poate fi demonstrată. Ea poate fi percepută doar cu ochii sufletului. Sfântul Luca, deși era orb, vedea mai bine decât noi toți. La rândul nostru, vom reuși să vedem minunile și să-L simțim pe Dumnezeu numai dacă vom păstra deschiși ochii minții și ai sufletului. Depărtarea de Dumnezeu în viața noastră de zi cu zi nu face decât să ne închidă ochii sufletului. Duhul Sfânt nu poate să lucreze înlăuntrul nostru atât timp cât noi nu-I permitem.
George Grigoriu: Domnule doctor, sunt mai bine de nouă ani de când racla cu părticele din moaștele Sfântului Luca se află la paraclisul Spitalului Floreasca; în tot acest timp s-a petrecut vreo minune care v-a impresionat în mod deosebit?
Radu Țincu: S-au petrecut multe minuni în urma rugăciunilor fierbinți înălțate către Sfântul Luca. Unele dintre ele s-au pierdut în negura timpului… M-a impresionat cazul unei paciente aflate în comă. Înainte să se îmbolnăvească femeia nu era credincioasă, însă, când și-a revenit, ne-a povestit că a văzut un bătrân care venea frecvent în visele ei – este vorba despre acea stare comatoasă, pe care nu o cunoaștem foarte bine din punct de vedere științific. După câteva luni de la externare, s-a întors la spital cutremurată; a înțeles că imaginea bătrânului din vis semăna izbitor cu cea a Sfântului Luca al Crimeei, pe care l-a descoperit întâmplător pe zidurile unei biserici. A înțeles atunci că acest sfânt a tămăduit-o în chip miraculos. Impresionată de cele întâmplate, femeia s-a întors să ne povestească minunea din viața ei, arătându-ne că bătrânul din vis nu era unul imaginar, ci cât se poate de real.
George Grigoriu: Când am citit povestea vieții medicului Valentin Voino-Iasenețki, vă mărturisesc că am rămas profund impresionat. Viața lui tulburătoare poate fi o pildă pentru noi toți, însă ceea ce m-a impresionat cel mai mult a fost faptul că marele om de știință a ales să îmbrace haina preoțească, devenind apoi episcop și arhiepiscop – un parcurs pe care puțini oameni și l-ar fi închipuit, dar care avea să deschidă una dintre cele mai frumoase file din Sinaxarul Bisericii Ortodoxe. Viața Sfântului Luca al Crimeei nu este o poveste dintr-o carte pentru copii, ea este chemarea lui Dumnezeu pentru fiecare dintre noi. Prin această pildă tulburătoare, Dumnezeu ne invită să fim mai empatici cu aproapele nostru, să ne aplecăm asupra suferințelor din jur, dar și să medităm mai mult la sufletul nostru. Părinte Ciprian, cum este să slujești la căpătâiul bolnavului și să-i citești rugăciunile de vindecare scrise de Sfântul Luca al Crimeei și izvorâte din experiența lui de viață, rugăciuni prin care s-au săvârșit nenumărate minuni? Pentru un teolog, minunea este modul firesc prin care Dumnezeu i Se revelează omului, însă nu despre asta vreau să vorbim acum. Ce simțiți când țineți cartea de rugăciuni deschisă la căpătâiul bolnavului, fiind astfel un liant între Dumnezeu, Sfântul Luca și pacient?
Ciprian Hangu: Vă mărturisesc că la început mi-am dorit să fiu preot în oraș; cu siguranță că nu aș fi refuzat o parohie mai apropiată de casă, însă Dumnezeu a avut alt plan cu mine: acela de a fi lângă cei aflați în suferință. Pentru teologi, spitalul este văzut ca un punct de trecere, o etapă în activitatea duhovnicească – fapt ce este în contradicție cu viața Sfântului Luca. Deși a fost șef de promoție la terminarea facultății, și-a ales un post la țară, întrucât își dorea să-i slujească pe oamenii săraci. Ei bine, eu nu am făcut lucrul acesta. Recunosc că am fost un pic egoist. La început, am candidat la trei-patru spitale care nu aveau capelă, așa că nici salariu nu aveam cum să primesc. Nu am obținut post, însă Dumnezeu a rânduit să vin la Spitalul Floreasca. Nici nu m-am gândit că voi ajunge vreodată să slujesc aici. Din această lecție de viață am înțeles că este bine să-L lăsăm pe Dumnezeu să ne dea ceea ce crede El că este bine pentru noi. Nu tot ce ne dorim noi ne este de folos în viață. Au trecut cinci ani de când slujesc în paraclisul acestui spital și vă mărturisesc că nu mai vreau să plec de aici, nu m-aș vedea în alt loc. Activitatea preoților de spital aduce foarte multă bucurie pe chipurile brăzdate de boală, aduce mângâiere și liniște celor care au foarte multă nevoie de un licăr de speranță.
George Grigoriu: În tot acest timp ați simțit și chemarea Sfântului Luca? Credeți că viața lui, opera și mărturiile celor tămăduiți de el v-au influențat în vreun fel?
Ciprian Hangu: Absolut. Sfântul Luca al Crimeei este un exemplu de smerenie pentru noi toți. Cu gândul la el și la viața dificilă pe care a avut-o, putem trece mai ușor peste încercările zilnice.
Din păcate, avem tendința să fim ușor aroganți – mă regăsesc uneori și eu în astfel de situații. Or, boala, suferința din spitale, moartea te țin cu picioarele pe pământ, te fac să conștientizezi că ești un nimeni, că ai unele îndatoriri și că ești trimis cu un scop acolo. Indiferent de greutățile pe care le întâmpini, trebuie să mergi mai departe, fiindcă asta este menirea ta.
George Grigoriu: Ați întâlnit vreun caz care v-a influențat fundamental, care v-a răscolit sufletul?
Ciprian Hangu: Sunt foarte multe exemple de pacienți care m-au impresionat profund. Mă rog la căpătâiul multor bolnavi, așa încât îmi este imposibil să-i rețin pe toți. Cu toate acestea, mi-au rămas în suflet chipurile și poveștile câtorva suferinzi pe care nu-i voi uita niciodată; sunt oameni care și-au asumat suferința, fiind adevărate pilde vii pentru noi.
Programul preotului de spital nu este întotdeauna fix. După ce termin activitatea, plec acasă, dar se întâmplă adesea să fiu sunat, pentru că un pacient nu mai are mult de trăit. La început, sunt puțin trist că trebuie să mă întorc la spital, însă, odată ajuns acolo, realizez că m-am comportat incorect față de misiunea pe care am primit-o. Nu avem niciun drept să crâcnim în fața menirii rânduite de Dumnezeu. Am rămas prieten cu unii pacienți care au trecut prin situații extrem de grave, dar care au primit tămăduirea mult visată. Alții au trecut la Domnul, însă mi-au rămas întipăriți în minte și în suflet. Cazul „Colectiv” m-a impresionat cel mai mult. Eram la începutul activității mele duhovnicești. A fost un eveniment nemaiîntâlnit, cu o foarte mare încărcătură emoțională.
George Grigoriu: Revenind la viața Sfântului Luca, nu pot să nu amintesc faptul că a avut o cruce extrem de grea: și-a pierdut soția, a fost prigonit, exilat, și toate acestea din cauză că a trăit într-un context politic nefavorabil celor care își manifestau religiozitatea. A fost separat de cei patru copii ai săi. Și-a petrecut întreaga viață înconjurat de multă suferință, reușind de fiecare dată să aducă alinare în sufletele semenilor săi. Și, deși a fost un reputat om de știință, a ales să îmbrace haina preoțească din dragoste pentru Hristos și pentru aproapele. Nu ținea cont de programul de odihnă; primea pacienți la orice oră și îi trata pe toți cu aceeași dragoste frățească indiferent de funcție sau de statut social. Pentru el suferința omului nu suporta amânare.
Ciprian Hangu: Mi s-a întâmplat de foarte multe ori să mă întorc plutind de la un pacient, dar cu capul plecat. Aceasta este senzația pe care o ai, ca preot, după o astfel de întâlnire. M-am surprins de câteva ori ducându-mă la sfântul și cerându-i iertare pentru lipsa mea de dragoste față de cel aflat în durere. Când crâcnești în astfel de momente, dovedești lipsă de dragoste față de menirea pe care o ai, față de cel aflat în suferință, dar și față de Dumnezeu.
George Grigoriu: Ați spus că i-ați cerut iertare Sfântului Luca pentru acel moment de slăbiciune…
Ciprian Hangu: Pentru acele momente de slăbiciune… Au fost mai multe…
George Grigoriu: Sunt convins că ați avut și momente în care ați plecat genunchiul și i-ați mulțumit pentru lucruri care vi s-au părut imposibile atunci. Vă amintiți un astfel de caz?
Ciprian Hangu: Cred că ar trebui să fac lucrul acesta tot timpul.
George Grigoriu: Ca noi toți, de altfel…
Ciprian Hangu: Am văzut atâtea persoane în situații critice, cărora nimeni nu le dădea nicio șansă – unele dintre ele cu traumatisme cerebrale, de pildă –, dar care au primit ajutor de la Sfântul Luca. Chiar anul acesta, de Paște, am fost sunat de o pacientă căreia medicii nu-i mai dăduseră nicio șansă; fusese aruncată din tren, iar perioada de recuperare a fost foarte lungă. A stat la ATI câteva săptămâni bune, însă la un moment dat familia a observat prezența unor stimuli vitali, iar după un timp scurt lucrurile au avut un parcurs favorabil. Sunt foarte multe cazuri asemănătoare acestuia. Nu există nicio dovadă că Sfântul Luca ar fi intervenit în procesul de vindecare, însă inima îmi spune că el a făcut minunea aceasta. În plus, nu există nicio explicație științifică prin care să se susțină vindecarea acestei paciente.
Citesc rugăciunea sfântului la căpătâiul fiecărui bolnav și îl rog să vină lângă el și să rânduiască ceea ce este mai bine. Mi-l imaginez pe Sfântul Luca lucrând prin mâna medicilor din spitalul nostru.
Am aflat de un alt caz cutremurător petrecut înainte cu câțiva ani de venirea mea aici: un pacient care avusese un accident de motocicletă și care a stat în spital nu mai puțin de doi ani. Starea lui era alarmantă, viața îi atârna de un fir de ață, iar medicii făceau tot ce le stătea în putință ca să-l salveze. A stat în comă mult timp, iar, după ce și-a revenit, i-a mărturisit mamei lui că Sfântul Luca al Crimeei și Maica Domnului au fost cei care l-au salvat.
Originar din Ucraina, Sfântul Luca nu este extrem de cunoscut – a fost canonizat după anii `90. Eu însumi am auzit de el abia cu un an înainte să ajung preot la paraclisul spitalului. Pacientul care avusese acel accident de motocicletă nu avea de unde să-l cunoască pe Sfântul Luca, fiindcă nu era o persoană religioasă, însă, când s-a trezit din comă, i-a spus mamei sale că acest sfânt l-a vindecat.
George Grigoriu: Cu siguranță că aveți multe alte exemple de acest fel. Totuși, dincolo de aceste povești – unele emoționante, altele pilduitoare –, ce ar trebui să învățăm din viața Sfântului Luca?
Ciprian Hangu: Eu văd în Sfântul Luca al Crimeei o persoană simplă, din popor, dornică să-i ajute în orice condiții și cu toate resursele sale pe cei aflați în dificultate. Acesta este motivul pentru care medicul Valentin a ajuns la sfințenie. De altfel, oricine poate deveni sfânt și prin slujire; nu e nevoie să trăiești într-o mănăstire și să te rogi neîncetat. Pare simplu, însă, din păcate, în zilele noastre nu e deloc așa. Smerenia, jertfa de sine, dragostea pentru Dumnezeu și pentru aproapele, slujirea semenilor – mai cu seamă a celor aflați în dificultate – sunt tot atâtea căi care duc spre sfințenie. Sfântul Luca este un reper de dragoste și de credință pentru noi toți. Sfințenia nu este ceva inabordabil. Ea este posibilă, dacă alegem să urmăm exemple asemenea Sfântului Luca.
Sfântul Luca nu și-a dorit să devină medic, însă Dumnezeu a avut alte planuri cu el; a devenit un medic reputat, un om de știință recunoscut la nivel mondial. De asemenea, nu s-a gândit niciodată că va ajunge slujitor al Sfintelor Altare, dar Dumnezeu i-a îndreptat pașii spre cea mai înaltă treaptă clericală. Prin urmare, și-a slujit aproapele din toate punctele de vedere; l-a ajutat să-și vindece atât durerile trupești, cât și pe cele sufletești. Societatea în care trăia avea nevoie de un păstor de suflete, fapt pentru care a acceptat să devină episcop și apoi arhiepiscop. Nu și-a dorit funcții înalte sau merite deosebite. A fost recunoscut chiar și de către cei care l-au persecutat ulterior, primind Premiul „Stalin”, cea mai înaltă distincție din Rusia acelor vremuri. A acceptat totul doar pentru a le fi de folos oamenilor. Meritele vin în urma a ceea ce faci în mod natural. Este suficient să-ți duci la îndeplinire menirea pe care o ai, iar cei din jur te vor răsplăti. Nu trebuie să ai funcții înalte, să fii medic, preot ori director. Este important să-ți duci la îndeplinire responsabilitatea și să nu uiți că omul sfințește locul. Așa a făcut și Sfântul Luca.


