„Noi suntem români, fiindcă suntem creştini şi creştini, pentru că suntem români”
Radu Vulpe
Arheologul încerca să explice modul în care între formarea poporului român și creștinarea sa a existat o strânsă legătură – o legătură atât de tainică și de trainică, încât nu a avut nevoie de vreun document care să marcheze acest moment. Mărturia celebrului istoric nu face altceva decât să sintetizeze evenimentul care s-a petrecut în urmă cu 2000 de ani; după Patimile, Răstignirea și Învierea lui Iisus Hristos, ucenicii Săi au ieșit în lume începând cu anul 50 să propovăduiască Cuvântul Domnului.
Conform tradiției, celui dintâi chemat dintre apostoli, Sfântul Andrei, fratele lui Petru, i-a revenit zona dintre Dunăre și Marea Neagră, mai exact Sciția. Precizarea îi aparține și lui Eusebiu de Cezareea, biograful împăratului Constantin cel Mare; iată ce spune el: „Lui Toma i-au căzut sorţii să meargă în Parţia, lui Andrei, în Sciţia, lui Ioan, în Asia.” Astfel a luat naștere creștinismul la români. Nu l-am primit din cărți și nici prin vreo conjunctură politică, așa cum s-a întâmplat cu popoarele din jurul nostru, care ajung să se creștineze abia în secolele al IX-lea și al X-lea, ci încă dintru început din chiar mâinile celui care fusese ucenic al Sfântului Ioan Botezătorul și apoi al Fiului lui Dumnezeu. Nu este deloc întâmplător faptul că suntem singurul popor de origine latină înconjurat de slavi, dar și unicul neam ortodox de sorginte latină.
Trecerea Sfântului Andrei prin regiunea pontică nu avea cum să nu producă o puternică impresie în rândul populației, care, pentru a-l onora pe cel dintâi chemat dintre apostoli, i-a închinat colinde sau i-a împrumutat numele pentru o serie întreagă de toponime. De asemenea, multe dintre legendele locale explică denumirea izvoarelor sau a pârâiașelor din zonă prin faptul că pe acolo ar fi trecut Sfântul Apostol Andrei; un exemplu în acest sens îl reprezintă Mănăstirea Dervent, unde tradiția spune că izvorul ce poartă numele apostolului și care se află în imediata apropiere a apărut după ce acesta ar fi lovit cu toiagul în piatră, asemenea lui Moise. Nu departe de aici, mai exact în comuna Ioan Corvin, se găsește un alt izvor al Sfântului Andrei, locul în care apostolul îi boteza pe cei care îi ascultau cuvântul de învățătură. De altfel, cea mai impresionantă tradiție este, poate, cea legată tot de acest loc, deoarece în vecinătatea izvorului se găsește peștera ce-i poartă numele ucenicului lui Hristos, considerată Bethleemul românesc, aici fiind ridicată cea dintâi biserică de la noi. Se spune că sfântul ar fi găsit loc bun pentru slujire, căci așa cum mărturisește Nicolae Iorga, „Pentru creștinii timpurii, noțiunea de biserică nu implica existența unui edificiu construit special, ci doar comunitatea de credincioși.” În această peșteră, Sfântul Andrei ar fi săvârșit liturghii, botezuri și hirotonii; cu alte cuvinte, a semănat aici sămânța celui dintâi spic de grâu în creștinarea poporului român.
Una dintre cele mai interesante și mai frumoase mărturii despre trecerea Sfântului Andrei prin zona Dobrogei, care ni s-a păstrat până astăzi, este faptul că limba româna este singura care a păstrat în calendarul popular variantele „Undrea” sau „Indrea” pentru luna decembrie, derivate din grecescul „andreas”; aceasta este luna în care se botezau la creștinism foarte mulți băștinași din chiar mâna Apostolului Andrei. Altfel spus, poporul român a asociat luna decembrie cu luna Sfântului Andrei, deoarece sărbătoarea sa, numită și „Cap de iarnă”, deschidea șirul evenimentelor ce anunțau Nașterea și Botezul Domnului. Se susține astfel definiția lui Pierre Petitgirard dată calendarului: calendarul este de fapt un „breviar de liturghii profane”, un depozitar al „memoriei colective” acumulate în timp, căreia i se adaugă istoriile noastre individuale.
George Grigoriu: Denumirea populară a lunii decembrie – Undrea sau Indrea/Îndrea – are, ca etimon, cuvântul grecesc „andreas”, amintind de trecerea Sfântului Apostol Andrei prin Dacia pontică. Despre acest mare sfânt al creștinătății s-au păstrat foarte puține documente, fapt pentru care tot ceea ce putem face este să ne întoarcem la rădăcinile poporului român, la zestrea de secole care dăinuie peste timp.
acad. Sabina Ispas: Româna este una dintre puținele limbi în care s-a păstrat denumirea grecească a lunii decembrie, asociată cu începutul iernii. Este și motivul pentru care sărbătoarea Sfântului Andrei e considerată „cap de iarnă”, adică prag – al vieții, al timpului sau al spațiului. Trecerea acestui prag atrage întotdeauna după sine o sumedenie de conotații cu valoare simbolică sau alegorică, legate de componenta sacră. Astfel de conotații sunt foarte bine integrate în sistemul tradițional, în vederea păstrării memoriei unor evenimente importante. Aceste evenimente sunt marcate prin ritualuri speciale ale calendarului creștin. Sistemul tradițional al ciclului de activități – și al vieții, în genere – este legat de calendarul creștin-ortodox. Așadar, calendarul are o importanță foarte mare în viața românilor. Asocierea lunii decembrie cu numele Sfântului Apostol Andrei are un rol esențial din punct de vedere cultural. Deși prăznuit la sfârșit de noiembrie, apostolul este prag spre iarnă, prin acest mare praznic se trece spre luna lui Îndrea (Indrea sau Undrea). Luna lui Undrea are, la rândul ei, o încărcătură sacră cu totul deosebită, începând cu sărbătoarea Sfântului Nicolae, trecând prin perioada de postire și prin momentul crucial al colindării, până la zilele Crăciunului și ale sfârșitului de an. Calendarul are o ciclicitate aparte, nu se oprește la nicio etapă, ci se împlinește din an în an, iar fiecare etapă trebuie percepută ca o evoluție spiralică. Fiecare An Nou aduce o îmbogățire în plan spiritual – vorbim despre o evoluție de cunoaștere și de trăire; calendarul mai înseamnă cursul vieții omului și al Creației lui Dumnezeu.
La început de ianuarie este prăznuit Sfântul Vasile și se comemorează Botezul Domnului (Boboteaza). Între noaptea Sfântului Andrei și Bobotează, vorbim despre o perioadă cu o încărcătură sacră deosebită; încheierea acestei etape este praznicul Sfântului Ioan Botezătorul (7 ianuarie). Perioada Întrupării lui Hristos este marcată, așadar, de doi mari sfinți ai creștinătății – Sfântul Apostol Andrei și Sfântul Ioan Botezătorul.
George Grigoriu: Pentru omul contemporan, această informație s-ar putea să pară inedită, însă protopărinții noștri își ghidau viața după evenimente extrem de importante ce alcătuiau calendarul creștin-ortodox.
acad. Sabina Ispas: În secolele al IV-lea și al V-lea, reperele fundamentale ale calendarului ortodox, păstrat sute de ani de comunitățile creștine din arealul răsăritean, erau deja fixate; ne referim la sărbătorile domnești – marile praznice sau praznicele împărătești, cum mai erau ele numite –, precum: Paștele, Crăciunul, Rusaliile, dar și praznicele închinate Maicii Domnului, Sfinților Arhangheli sau alte evenimente importante pentru procesul mântuirii. Astfel de mărci temporale au dăinuit chiar dacă sensurile lor s-au ocultat în timp.
Cultura tradițională nu trebuie înțeleasă ca ceva foarte îndepărtat de care oamenii nu mai trebuie să țină seamă; termenul de „tradițional” înseamnă acel sistem de sisteme la care făceau referire toate generațiile de români ce practicau și acceptau o anumită viziune creștină. Într-o lucrare mai puțin cunoscută, însă foarte importantă pentru a înțelege unele dintre procesele culturale ale societății românești, este Duhul sărbătorii scrisă de Vasile Băncilă. Printre altele, autorul afirmă următoarele: „Calendarul după popor nu este o socoteală omenească utilă, ci e și el o revelație. Pentru țăran, sărbătorile sunt o cosmologie, sunt manifestări după un anume program mistic, regulat și etern ale unei esențe ultime.” Vasile Băncilă a fost unul dintre filozofii români care au încercat să pătrundă sensurile de adâncime ale culturii tradiționale; și chiar le-a înțeles foarte bine. Filozofii, etnologii, istoricii, arheologii, chiar medieviștii sunt intelectuali rafinați, au cunoștințe foarte diverse, dar și o gândire de elită. Așa se explică și percepția lui Băncilă asupra nuanțelor de adâncime ale culturii tradiționale. Deși ocultate în timp, sensurile profunde ale culturii tradiționale românești s-au păstrat în practică. Țăranul român este mai statornic în ritmicitatea practicilor cotidiene ale vieții, știe să transmită ceea ce îi este util. Îmi spunea cineva de curând că țăranul român „este unul dintre cei mai buni practicanți; nu trebuie să-ți explice de ce face asta, el face pentru că știe că trebuie și că este bine să o facă. Iar, dacă ai răbdare să afli care sunt urmările pe care el le așteaptă de la acele gesturi, vei rămâne surprins de câtă teologie știe.”
George Grigoriu: Faptul că țăranul din primele secole creștine alege să denumească o lună a calendarului după numele unuia dintre cei doisprezece apostoli – Sfântul Andrei, cel care a propovăduit cuvântul Domnului în această regiune – este cu adevărat impresionant și ar trebui să ne dea de gândit.
acad. Sabina Ispas: Țăranul român a conștientizat dintotdeauna semnificația evenimentelor creștine. Memoria acelor vremuri, care nu sunt îndepărtate de propovăduirea Sfântului Andrei, a consemnat acest eveniment și i-a dat o importanță deosebită. Așa cum spuneam, româna este singura limbă care păstrează numele unui apostol în calendar, amintind de luna în care a avut loc Întruparea Domnului. De altfel, așa-zisul calendar popular ascunde multe dintre vechile taine ale gândirii creștine. Cei care practicau diferite ritualuri, tradiții și obiceiuri simțeau nevoia să se detașeze de un calendar care nu mai corespundea cu gândirea lor despre noua învățătură, învățătura hristică. Așa se explică asocierea acestei treceri – noaptea Sfântului Andrei – cu începutul celei mai importante perioade din istoria creștinătății.
Noaptea Sfântului Andrei este o noapte de priveghi; priveghiul nu se face decât în momente de trecere, cu o importanță fundamentală pentru viața omului, pentru contextul în care el trăiește, dar și pentru Creația în mijlocul căreia viețuiește și pe care o are în stăpânire. Ei i se adaugă alte momente sfinte de trecere în care este bine să priveghem: noaptea de Crăciun, când așteptăm vestea cea minunată a Nașterii Domnului, noaptea de Înviere, când ne împărtășim din Lumina Sfântă, noaptea Sfântului Vasile, când primim Anul cel Nou după datini recente.
În noaptea Sfântului Andrei, oamenii privegheau și aveau grijă să practice câteva dintre gesturile cu o conotație explicită; era o noapte sacră, asemenea tuturor nopților de priveghi. Omul nu poate să treacă de la sacru la profan; ori crede în ceea ce practică, acceptând sacrul, ori nu crede, și atunci se consideră liber-cugetător. Liber-cugetătorii practică și ei unele gesturi ritualice, însă în mod festiv, fără să conștientizeze conotația de bază a acestora, este un fel de plăcere individuală sau de familie. Așa a luat naștere forma superficială actuală de celebrare a Crăciunului. Or, omul ar trebui să creadă în aceste ritualuri, să le înțeleagă semnificația, să accepte rolul lor sacru. În caz contrar, nu face decât să se joace. De altfel, societatea modernă dezvoltă jocul de-a sărbătorile.
Odinioară, noaptea Sfântului Andrei presupunea un ritual aparte care astăzi se mai practică foarte puțin. De pildă, se punea grâu la încolțit, iar de Crăciun acesta era așezat pe masă ca simbol tainic și rămânea acolo până la Bobotează. Grâul semnifica trupul lui Hristos și garanția vieții veșnice. Țăranul român era conștient de faptul că, după trecerea sa din viața pământească, omul nu moare, ci ajunge în Împărăția lui Dumnezeu, după modelul hristic.
George Grigoriu: Casa în care se punea grâu la încolțit era deci binecuvântată de Dumnezeu.
acad. Sabina Ispas: Cu siguranță. În tradiția populară românească, bobul de grâu poartă pe el fața lui Iisus. Este de fapt „pielița lui Iisus”, după cum apare și în textele de colindă. De altfel, grâul are nenumărate semnificații în cultura populară românească și apare sub diverse forme.
Tot în noaptea Sfântului Andrei se puneau în apă la înmugurit crenguțe de pomi roditori, având aceeași semnificație sacră. Ele erau menite pentru sănătatea familiei, pentru bunul mers al gospodăriei și pentru belșug. Oamenii vedeau cum va fi anul următor – prosper sau mai puțin prosper – în funcție de felul în care înmugureau acele crenguțe. Atrag atenția asupra faptului că în concepția tradițională anul nu se încheia la dată fixă, ci presupunea o evoluție spiralică. Trecerea spre Noul An însemna de fapt o evoluție în plan spiritual; se crea astfel o legătură puternică între om și transcendent, iar omul putea primi informații sacre prin medierea acestor substanțe ale Creației – grâul și mlădițele. Dacă crenguțele înmugureau, ele erau de bun augur pentru cel căruia îi fuseseră menite. În caz contrar, segmentul din spirala timpului – adică anul care urma – nu îi era favorabil.
În noaptea de Sfântul Andrei un rol important îl avea usturoiul. În plus, această noapte de priveghi urma să protejeze comunitatea tradițională de forțele malefice în anul care urma.
George Grigoriu: Sfântul Andrei este numit și „apostolul lupilor” în cultura populară. Doamna Sabina Ispas, de ce acest lucru?
acad. Sabina Ispas: În cultura tradițională românească, lupul, ca și șarpele de altfel, are o conotație dublă – este și bun, și rău. Înainte de căderea în păcat a protopărinților noștri, Adam și Eva, Creația a avut doar părți pozitive, însă după cădere animalele s-au împărțit în două categorii: animale favorabile omului, care îl ajută (animalele domestice) și cele sălbatice, nemulțumite de gestul protopărinților noștri. Lupul este unul dintre mediatori. În cultura românească, lupul are valențe pozitive, dar și valențe negative. Valențele negative ale lupului sunt de fapt niște însărcinări pe care le primește cu scopul de a elimina gesturile necugetate pe care unii oameni le fac – de a se afla în locul necuvenit, la timpul necuvenit, de a spune ce nu trebuie și de a încerca să pătrundă tainele unor lucruri pe care nu se cade să le știe. Lupul este un fel de paznic, el are sarcina să-l urmărească pe om. Iar acolo unde provoacă distrugeri s-au petrecut, cu siguranță, unele acte incorecte din partea omului.
În cântecul funerar românesc lupul are rolul de psihopomp (= ghid al sufletului), ajută sufletul să treacă pe drumul cel drept în Lumea de Dincolo; funcția lupului este deci una specială. Mai există un animal care poate să facă același lucru: vidra, cea care ajută sufletul să treacă peste ape. Subliniez faptul că textul poetic popular este, la rândul lui, o alegorie, fiind încărcat de simboluri. Lupul este cel care mediază între animalele nefavorabile omului și cele favorabile. La un moment dat, lupul renunță să mai fie agresiv față de om și îl ajută să treacă spre viața veșnică. La rândul lui, Sfântul Apostol Andrei i-a ajutat pe oameni, prin propovăduirea învățăturii hristice, să aleagă calea cea dreaptă, calea mântuirii, a vieții celei veșnice.
George Grigoriu: Și totuși Sfântul Andrei nu este reprezentat în nicio icoană lângă un lup. Legătura dintre apostolul românilor și acest animal s-a păstrat doar în cultura populară.
acad. Sabina Ispas: Fenomenul acesta este foarte complicat, dat fiind că e legat și de prezența strigoilor și a altor aspecte privitoare la cultura românească. Totuși, astfel de asocieri nu sunt deloc întâmplătoare, sunt asemenea unor cioburi pe care le unim noi astăzi; ele alcătuiesc un sistem care are niște noduri bine stabilite, este un sistem ale cărui semnificații s-au pierdut în timp. Generația de astăzi e prea puțin interesată de tradiție, fiind formată din oamenii pragmatici ai mileniului III, fascinați de computere și de descoperirea Universului. Or, aceste informații – eu le numesc revelație inițială – nu sunt deloc aleatorii, ci fac parte dintr-un sistem bine închegat, doar că noi, cei de azi, nu mai cunoaștem acest sistem, nu ne mai interesează, avem alt sistem/alte sisteme de sisteme, cele după care viețuim.
George Grigoriu: Altfel spus, știm cum ne cheamă, însă nu știm de unde provine numele nostru.
acad. Sabina Ispas: Da. Din păcate, omul modern stăpânește lumea, dar i-a pierdut semnificația. Este firesc să evoluăm, însă este esențial să ne cunoaștem și rădăcinile. Sigur că întreaga informație a omenirii nu poate fi păstrată, oricât de mare și de performant ar fi calculatorul. Poate că e stocată undeva, nu știu, am altă formație…
Revenind la Sfântul Andrei, trebuie să atragem atenția asupra complexității acestei personalități și asupra rolului pe care îl are la trecerea spre Noul An. Este vorba despre trecerea spre luna lui Îndrea, aflată sub binecuvântarea sa directă.
George Grigoriu: Doamna Sabina Ispas, am putea face o analogie între grâul pus la încolțit doar de gospodină în noaptea Sfântului Andrei și Cuvântul Domnului? Spun asta, întrucât în luna lui Îndrea Se întrupează Cuvântul.
acad. Sabina Ispas: Femeia este născătoare de Dumnezeu, dătătoare de viață; rolul femeii în evenimentele capitale din viața omului – nașterea și moartea – este esențial. Ea gestionează aceste momente, fapt pentru care este firesc ca tot ea să aibă sarcina acestui act ritualic al punerii grâului la încolțit. Prin gestul simbolic al femeii, grâul prinde viață.
Cât privește mlădițele înmugurite, ele se foloseau ca sorcove în prima zi a Anului Nou, erau vii, înviaseră ca urmare a gestului femeii. Doar copiii mici puteau merge cu Sorcova; prin urările pe care le făceau și prin acel segment vegetal purtat în mâini, aduceau pace, prosperitate și binecuvântare în fiecare casă. Așa se crea unitatea între membrii acelei comunități. La fel se întâmpla și când cetele (de colindători) treceau pe la fiecare gospodărie și urau belșug și sănătate pentru anul care urma.
George Grigoriu: Momentul trecerii prin zona Dobrogei a Sfântului Apostol Andrei s-a păstrat în mentalul colectiv, dovadă fiind unele evenimente cu o încărcătură extrem de puternică. Dintre acestea, ritualul punerii grâului la încolțit în noaptea Sfântului Andrei ar putea face trimitere și la Logos (Cuvânt), întrucât apostolul vorbește despre Hristos, propovăduiește Cuvântul. Și, astfel, Cuvântul devine roditor prin Nașterea lui Hristos.
acad. Sabina Ispas: Nu putem ignora momentul descris în Vechiul Testament care îl are drept protagonist pe Aaron, fratele lui Moise. Toiagul său, așezat în templu într-o noapte, primește mesajul divin și apoi înmugurește, înflorește și face rod: „Iar a doua zi a intrat Moise și Aaron în cortul adunării și iată toiagul lui Aaron, din casa lui Levi, odrăslise, înmugurise, înflorise și făcuse migdale.” (Numerii 17, 8). Crenguțele puse la înmugurit în noaptea Sfântului Andrei amintesc și ele de acest eveniment special.
George Grigoriu: Prin urmare, nimic nu este întâmplător.
acad. Sabina Ispas: Nu, totul face parte dintr-un sistem. Tot ceea ce ne rămâne astăzi este să refacem nodurile acestui sistem de sisteme. Așa cum spuneam, în cultura tradițională românească există câteva repere fundamentale: Crăciunul, Boboteaza, Paștele – cel mai important eveniment – și Rusaliile. Dacă am reuși să refacem nodurile acestea, am rămâne uimiți de felul în care se decupează etapele fundamentale din viața fiecărui om: nașterea (cu ritualul botezului), căsătoria (cu ritualul nunții) și moartea (cu ritualul înmormântării).
George Grigoriu: Dincolo de faptul că Sfântul Andrei dă numele uneia dintre cele mai importante luni ale anului, există câteva elemente pe care nu aș vrea să le omitem; vorbim despre toponime sau hidronime închinate apostolului, dar și despre tema Peșterii din Dobrogea (situată în localitatea Ion Corvin). Deși nu avem documente care să ateste acest fapt, în mentalul colectiv s-a păstrat ideea potrivit căreia Sfântul Apostol Andrei a trecut pe acolo în urmă cu 2000 de ani ca să propovăduiască învățătura hristică.
acad. Sabina Ispas: Mi-e greu să vă spun dacă aceea este sau nu peștera în care a poposit Sfântul Andrei. Un lucru este însă cert: ea a rămas în comunitatea tradițională ca locul în care întâiul chemat dintre apostoli s-a oprit și a botezat mulți oameni la creștinism. Mai mult decât atât, ieslea în care S-a născut Iisus a fost identificată într-o peșteră din Betleem. Cine merge astăzi la Betleem să se închine la locul Nașterii lui Iisus intră într-o peșteră. Peștera reprezintă una dintre primele imagini ale creștinismului, fapt pentru care este firesc ca și apostolul Mântuitorului să fie asociat cu un astfel de loc. Peștera devine astfel locul Întrupării Fiului lui Dumnezeu, dar și leagănul creștinismului românesc. Și Mormântul Domnului a fost săpat tot într-o peșteră; iar în apropiere de Golgota se află peștera considerată de unii locul îngropării lui Iisus. De altfel, primii trăitori în comunitățile izolate de pe Muntele Sinai foloseau tot peștera ca spațiu de locuit. Prin urmare, semnificația peșterii este una tainică, iar termenul a suferit de-a lungul timpului și o serie de resemantizări. Să nu uităm nici peșterile străvechi care au avut un rol aparte în cultura universală – mă refer aici la picturile rupestre din peșterile de la Altamira și Lascaux. Altfel spus, peștera a avut o conotație specială din cele mai vechi timpuri; acolo, în adâncul pământului, era locul de naștere, de gestație. Ieșirea din peșteră înseamnă de fapt ieșirea la lumină. Nu avem dovezi care să ateste faptul că Sfântul Andrei a locuit în peștera din localitatea Ion Corvin, însă, cu siguranță, acesta s-a rugat într-un astfel de spațiu. Există totuși unele atestări ale legendei despre Peștera Sfântului Andrei, ce datează din prima jumătate a veacului al XX-lea. Importantă este semnificația tainică a peșterii și faptul că e asociată cu Dobrogea – un loc cu conotații speciale și cu o istorie aparte în ce privește creștinismul românesc.
De asemenea, nu trebuie ignorată prezența vechilor biserici pe teritoriul românesc și a schimnicilor care au trăit în peșteri. Și astăzi îi mai întâlnim prin munții și prin pădurile seculare din țară sau de dincolo de Prut. Așa se explică faptul că, pe vremuri, peștera avea conotații speciale; era locul în care omul se putea transforma prin trăirea interioară, prin căutare, prin înțelegere a sinelui și a celorlalți; odată ieșit din străfundurile peșterii, omul vedea lumina – atât lumina fizică, concretă, cât și lumina cunoașterii și a adevărului. Și, astfel, putea interpreta și înțelege existența pe pământ, dar și viața veșnică. Peștera, ca loc tainic, este atestată și în Vechiul Testament. Cu referire directă la peșteră sunt și termenii rocă și piatră, dar și acțiunile cu caracter sacru ale unor oameni înzestrați cu atribute deosebite, desfășurate de-a lungul întregii istorii a mântuirii. Cu siguranță că peștera are legătură cu prezența Apostolului Andrei în zona Mării Negre (Sciția Minor).
George Grigoriu: La fel de important este și faptul că anumite izvoare din zona Dobrogei sunt legate tot de numele Sfântului Andrei; se spune că apostolul a trecut prin acele locuri și, lovind cu toiagul, din pământ a ieșit apă vie și curată ce se păstrează până în zilele noastre.
acad. Sabina Ispas: Apa este o materie cu proprietăți deosebite; ea are un rol important nu doar în creștinism, ci și în alte religii. Să ne amintim primele versete din Vechiul Testament care ne vorbesc despre felul în care a creat Dumnezeu lumea: „La început a făcut Dumnezeu cerul și pământul. Și pământul era netocmit și gol. Întuneric era deasupra adâncului și Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor.” (Facerea 1, 1-2). Este vorba despre apele primordiale, asupra cărora plutea Duhul lui Dumnezeu. De asemenea, apele potopului (vezi Facerea 7, 1-23) sunt purificatoare, iar apa Iordanului este apa botezului care, odată atinsă de trupul lui Iisus, s-a sfințit și a dus în toată Creația sfințenia Fiului lui Dumnezeu. Tot astfel se explică și rolul esențial al apei în Sfintele Taine ale Bisericii: apa din cristelniță care îl purifică în mod tainic pe nou-născut și îl face creștin, apa încălzită ce se folosește în Taina Euharistiei ori apa din agheasmatar. Apa este deci dătătoare de viață, ea curăță și readuce la viață tot ce este viu. Nimic din ce e viu pe pământ – om, floare, arbore, iarbă sau animal – nu poate trăi fără apă. Corpul omului conține apă. Apa este purtătoare de sacralitate, nu se strică, purifică fără să distrugă (spre deosebire de foc), este dătătoare de viață. Apa are un rol tainic și în ritualurile funerare; scalda de la înmormântare (ca și cea de la botez) este un moment peste care nu se poate trece cu ușurință.
Atât în sistemul culturii tradiționale, cât și în contemporaneitate, apa este purtătoare de viață. S-au făcut studii temeinice în urma cărora s-a demonstrat că apa are memorie, este o substanță încărcată cu anumite calități speciale care o fac să pătrundă pretutindeni și să aducă unitate la nivelul Creației. Apa binecuvântată adună în jurul ei comunități întregi, dar creează și o legătură deosebită între om și plante. Vegetalul are, la rândul lui, un rol foarte important în tradiția noastră populară, fiind legat de trupul lui Iisus.
George Grigoriu: Dacă ar fi să renunțăm la tot ceea ce s-a scris despre Sfântul Andrei și să ne sprijinim doar pe cultura orală, putem afirma că acest apostol a trecut prin părțile Dobrogei?
acad. Sabina Ispas: Personalitatea Sfântului Andrei este extrem de pregnantă în cultura noastră tradițională. De altfel, cultura română este marcată de trei apostoli ai Mântuitorului Iisus Hristos: cei doi frați – Andrei și Petru – și Filip. Nu este întâmplător că toți trei gestionează sarcinile lupilor. Dacă Sfântul Andrei nu ar fi propovăduit creștinismul în aceste ținuturi, cu siguranță că personalitatea lui nu ar mai fi fost păstrată în mentalul colectiv. Imaginea Sfântului Andrei, ca botezător al românilor, a dăinuit și datorită faptului că există un sâmbure de adevăr legat de trecerea lui prin Dobrogea; în plus, povestea apostolului are răspândire mare, dar și coerență, explicația de adâncime regăsindu-se în sistem.
George Grigoriu: De aceea Sfântul Andrei este ocrotitorul românilor, iar praznicul său se află în vecinătatea Zilei Naționale a României.
acad. Sabina Ispas: Mi-aș dori ca oamenii să-și aducă aminte că Ziua Națională a României este după noaptea Sfântului Andrei, moment în care trebuie să avem grijă să punem grâu la încolțit și mlădițe la înmugurit. Vom dovedi astfel că suntem puternici și că putem renaște precum grâul din legendele străvechi.


