La acest lucru aveam să ne gândim și noi atunci când am primit propunerea de a călători, pentru o nouă filmare, dincolo de Cercul Polar, în arhipelagul Svalbard, situat între Oceanul Arctic, Marea Barents, Marea Norvegiei și Marea Groenlandei.
Motivul călătoriei: în această regiune greu accesibilă se află cea mai nordică biserică din lume, loc în care avea să se oficieze prima liturghie ortodoxă în limba română cu binecuvântarea Preasfințitului Macarie, episcopul ortodox român al Europei de Nord.
Drumul avea să se desfășoare cu avionul în două etape: București – Oslo și Oslo – Svalbard. Dacă prima parte a călătoriei nu a ieșit din registrul spectaculos al unei deplasări cu avionul, partea a doua avea să ne descopere, gradual, o lume nouă, mai puțin cunoscută, o lume în care verdele specific verii este înlocuit cu mantia albă a zăpezii ce îmbracă cu generozitate vârfurile montane ale arhipelagului Svalbard, în timp ce norii jucăuși, asemenea unor diademe, întregesc, până la confuzie, un tablou feeric. Acest lucru avea să fie amplificat și de faptul că, deși ceasul arăta un pic peste miezul nopții, lumina de afară ne anunța că suntem in plină noapte albă.
Poate că nu întâmplător cuvântul de origine greacă „arhipelag”, format din „arkhon” și „pelagos”, înseamnă „stăpânul mării”; Svalbardul este un teritoriu insular, situat între 74° și 81° latitudine nordică. Pe măsură ce avionul cobora tot mai mult, zonele muntoase începeau să-și dezvăluie fibra maronie, semn că ne apropiam de destinație. De altfel, pe Svalbard gheața acoperă 60% din teritoriu; 30% este rocă sterilă, în timp ce doar 10% este vegetație. Așadar, ne aflam nu departe de Polul Nord.
Încă de la intrarea în aeroport, am fost întâmpinați de Fram, ursul polar, simbolul incontestabil al regiunii și, totodată, un avertisment pentru a nu uita unde ne aflam. De altfel, primul avertisment îl primisem încă din timpul călătoriei cu avionul, căci numele de Svalbard înseamnă „ţărmul rece”, iar hainele groase sunt obligatorii aici, indiferent de anotimp.
Chiar dacă între norvegieni și ruși există încă dispute cu privire la secolul al XII-lea, considerat momentul descoperirii acestui teritoriu, oficial el a fost trecut pe hartă în anul 1596, atunci când un grup de exploratori olandezi, condus de Willem Barentsz, ce naviga spre nord, a zărit noul tărâm. Vizibil influențat de formațiunile muntoase, asemenea unui fierăstrău, Barentsz a botezat ţărmul cu numele „Spitsbergen“, adică „Munţii Ascuţiţi“, nume ce definește și astăzi o bună parte din teritoriu.
După acest moment, întreaga regiune s-a aflat sub zodia explorărilor, stârnind totodată un trist interes pentru vânătorii de balene și de foci. Așa avea să fie exterminată din regiune celebra balenă de Groenlanda, mamiferul cu cea mai mare durată de viață din lume. Ulterior, încep și marile exploatări miniere. De altfel, întreaga regiune este împânzită de urmele acestor preocupări industriale, păstrate și astăzi; aproximativ 70.000 de tone de cărbune sunt extrase de aici în fiecare an.
Centrul administrativ al arhipelagului este Longyearbyen, ce poartă numele magnatului american John Longyear, care a deschis, în 1906, primele mine de cărbuni din zonă.
Așezarea poate fi comparată cu un orășel cosmopolit, având o populație de aproximativ 2.000 de locuitori, ce fac parte din nu mai puțin de 50 de naționalități. Cu mici excepții, comunitatea de aici nu prea se schimbă, căci la Svalbard nimeni nu se naște, nimeni nu moare. Aici sunt interzise nașterile din motive medicale evidente. Femeile însărcinate sunt transportante pe continent. La fel se întâmplă și în cazul persoanelor bolnave sau aflate pe patul de moarte. Explicația este simplă: permafrostul, solul înghețat, ce nu permite putrezirea. Longyearbyen este cea mai nordică aşezare de acest gen, fiind situată dincolo de 78° latitudine nordică.
În 1896, Bazil Assan devenea primul român care ajungea aici în urma unei expediții, pentru a studia structura geologică și resursele naturale ale arhipelagului Svalbard, dar și formarea aisbergurilor și condițiile bioclimaterice. Assan a adus din această călătorie nu mai puțin de 80 de specii de plante. Ulterior, tot el avea să devină primul român care a facut înconjurul lumii, fiind și primul bucureștean posesor al unui automobil, la concurență cu prințul George Bibescu.
Expunerea sa, Călătorie în regiunile polare nordice, a fost rostită în data de 13 martie 1897 la Academia Română, în prezenţa Regelui Carol I și a prinţului Ferdinand. Bazil Assan oferea informații extrem de utile despre „aşezarea urbană cea mai apropiată de Polul Nord“. Totodată, aducea informații utile și despre viața și obiceiurile locuitorilor din acest arhipelag, precum și despre religia lor.
Bazil Assan moare la 16 iunie 1918, chiar în anul Marii Uniri, fără a apuca însă marele eveniment. Acesta a fost și unul dintre motivele pelerinajului nostru la Svalbard: pentru a-l comemora pe marele explorator român, dar și pentru a înălța tricolorul românesc în aceste ținuturi înghețate.
Așa se face că, după o lungă călătorie, am ajuns la biserica din Svalbard, considerată cel mai nordic lăcaș de cult din lume. Biserica inițială a fost construită în 1921, însă a fost distrusă de un incendiu în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. A fost reconstruită din lemn și sfințită în data de 24 august 1958. Capacitatea sa este de 140 de persoane și aparține de Biserica Norvegiană. Nu este închisă niciodată.
George Grigoriu: 26 mai 2018 va deveni, cu siguranță, o dată de referință, întrucât în această zi s-a slujit pentru prima oară liturghia românească în cea mai nordică biserică din lume. Nu este doar o premieră pentru Episcopia Europei de Nord, ci și pentru Biserica Ortodoxă Română.
PS Macarie: Este adevărat. După slujirea din Groenlanda, unde am săvârșit prima liturghie ortodoxă, am ajuns și în arhipelagul Svalbard, loc în care am oficiat prima slujbă în limba română. Încă din secolul al XIX-lea, frații ortodocși ruși slujesc permanent în comunitățile care au rezistat de-a lungul timpului în acest arhipelag din Oceanul Arctic, aflat la 600 de kilometri de țărmul continental al Norvegiei.
Aici au încercat să se integreze deopotrivă olandezii, englezii și francezii, însă cei mai puternici s-au dovedit norvegienii și rușii, rezistând la frig. Obișnuiți cu temperaturile foarte scăzute, aceștia au putut să se adapteze la condițiile din arhipelag, formând mici comunități ce populează ținuturile îndepărtate din Oceanul Arctic.
Am ajuns în aceste locuri pentru prima dată și mă bucur că ne-ați fost alături. Doi dintre cei mai vrednici preoți ai Episcopiei noastre, care slujesc în Norvegia – pr. Valeriu-Dumitru Chiorbeja (Haugesund) și pr. Andrei-Marius Pop (Bergen) – ne-au fost și ei aproape.
Ulterior, am reușit să-i vizităm pe cei doi în comunitățile lor euharistice, împreună cu cei care ne-au însoțit în acest pelerinaj pe coasta de vest a Norvegiei. Îi dăm slavă lui Dumnezeu că am săvârșit Sfânta Liturghie în acest ținut înghețat.
George Grigoriu: Povestea începe în urmă cu doi ani, moment în care ne-am întâlnit la Oslo. În capitala Norvegiei, am filmat pentru ediția de Crăciun a emisiunii Realitatea spirituală. Povestindu-ne despre zona pe care o acoperă Preasfinția Voastră, totul părea rupt dintr-o poveste, pentru că distanțele sunt foarte mari. Episcopia Europei de Nord nu este omogenă; ea acoperă trei țări: Norvegia, Suedia și Danemarca.
PS Macarie: Oficial, acoperim trei țări, însă încercăm să avem grijă de toți românii din Europa de Nord; cu acordul celorlalți frați ierarhi ortodocși, ajung în Finlanda, în Islanda ori în Groenlanda. Este o mare binecuvântare că am ajuns până în arhipelagul Svalbard.
Înainte de a organiza acest pelerinaj, am slujit în mai multe comunități din Țările Scandinave. Spunându-le credincioșilor că intenționez să ajung în Svalbard, aceștia m-au întrebat unde se află, iar eu le-am răspuns că este locul unde sunt urșii polari.
George Grigoriu: Dincolo de Cercul Polar…
PS Macarie: Svalbardul este patria urșilor polari, însă printre ei mai sunt și oameni, inclusiv patru frați români.
Din mila lui Dumnezeu, preoții ortodocși ruși, care au sute de enoriași în special la Barentsburg – oraș ce aparține de Rusia –, merg frecvent aici și săvârșesc Sfânta Liturghie.
Am pus bazele unei misiuni românești ocrotite atât de Sfântul Serafim de Sarov, cât și de Sfântul Antipa de la Calapodești (Bacău). Sfântul Serafim este unul dintre cei mai mari sfinți ruși ai ortodoxiei. Un fragment din moaștele acestui cuvios au fost aduse recent la București, prin purtarea de grijă a Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu prilejul vizitei Patriarhului Kirill al Moscovei. Cât despre cel de-al doilea ocrotitor al misiunii noastre, Sfântul Antipa de la Calapodești, acesta este un cuvios român pelerin ajuns în partea de nord a Rusiei, unde s-a proslăvit în Mănăstirea Vechiul Valaam. El a viețuit o vreme în Sfântul Munte Athos, apoi a plecat ca pelerin în Rusia, loc în care s-a desăvârșit, fiind povățuitorul multor călugări și credincioși din acele ținuturi îndepărtate. L-am rânduit ocrotitorul misiunii noastre din Svalbard, dar și al Centrului de pelerinaje al Episcopiei Ortodoxe Române, întrucât acest cuvios român a fost un pelerin prin excelență.
George Grigoriu: V-aș ruga să incercăm o descriere a acestui orășel minunat. Impreună ne-am bucurat de o priveliște încântătoare, căci am prins perioada când soarele strălucea și ziua și noaptea; este vorba despre faimoasele nopți albe. Cât privește temperaturile de aici, acestea sunt foarte scăzute.
PS Macarie: Așa este. Temperaturile sunt extrem de scăzute, iar zăpezile bogate. Pe pagina de Facebook a Episcopiei noastre, coordonată de către diaconul secretar, sunt postate numeroase fotografii din aceste ținuturi. Cei de acasă, toropiți de caniculă, au rămas uimiți când au văzut imaginile în care noi, înconjurați de zăpezi, arboram în ghețarii nordici scumpul nostru tricolor.
Nu am reușit să săvârșim liturghia chiar acolo, pe ghețari – exista riscul să înghețe Sfintele Taine –, însă am găsit un loc unde se adună toți care doresc să-I slujească Domnului, un lăcaș tradițional, amenajat pentru slujbe.
În perioada celui de-al Doilea Război Mondial, edificiul a fost bombardat și reconstruit ulterior. Se spune că este cel mai nordic altar din lume, loc în care se slujește Sfânta Liturghie.
Din mila lui Dumnezeu, am săvârșit și noi liturghia pentru Moșii de vară, pomenindu-i pe înaintașii noștri și, în mod deosebit, pe exploratorul român Bazil G. Assan (1860-1918), care, în 1896, s-a alăturat altor oameni de știință și a ajuns pentru prima dată în arhipelagul Svalbard, cercetând zona, în special resursele naturale din arhipelag. El a reușit să aducă acasă 80 de specii de plante.
George Grigoriu: Bazil G. Assan a fost cel dintâi român care a făcut înconjurul lumii – o adevărată performanță pentru vremea respectivă – și tot el a fost primul român care a deținut un automobil în București. De numărul de înmatriculare a mașinii se leagă o povestioară frumoasă: el a primit numărul 1, însă un prinț al timpurilor acelora își dorea același număr. Prefectura a găsit atunci o formulă de a-i împăca pe cei doi, oferindu-i lui Assan numărul 0.
De numele lui se leagă astăzi celebra fabrică de pâine și de ulei de pe strada Vaporul lui Assan, situată în cartierul Bucur Obor, în sectorul 2 al Capitalei. Din păcate, este un monument lăsat în paragină…
PS Macarie: Și-a luat pâine cu el spre Cercul Polar.
Referitor la pâine, când am ajuns în Groenlanda, am aflat cu surprindere că, atunci când misionarii au venit să-i creștineze pe băștinași, nu au găsit pâine în acele locuri; nici măcar cuvântul pâine nu se afla în vocabularul lor. Începând să le traducă rugăciunea Tatăl nostru, misionarii creștini s-au poticnit când au ajuns la cuvântul pâine, căci nu aveau cu cel să-l traducă. Au fost nevoiți să improvizeze, înlocuindu-l cu focă, fiindcă și acolo, ca și în Svalbard, se consuma în trecut foarte multă carne de focă.
Așadar, în rugăciunea Tatăl nostru a apărut sintagma Foca noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi.
George Grigoriu: Aceeași poveste s-a petrecut și în Japonia, când cuvântul pâine a fost înlocuit cu orez – orezul nostru cel de toate zilele –, căci era alimentul lor de bază.
PS Macarie: La fel și în ținuturile nordice. Înainte de a ajunge în Svalbard, m-am documentat și am aflat că cei care au reușit să stea o perioadă în acest arhipelag înghețat au rămas uimiți de focile cu inele pe care le-au numit „șobolani plutitori”. În trecut, în ținuturile înghețate se vânau foarte multe foci. Astăzi însă toate aceste animale sunt protejate. Am rămas foarte impresionați de renul specific arhipelagului Svalbard, numit de localnici „regele animalelor”, fiind cea mai veche specie de reni păstrată până în zilele noastre.
Tot aici am văzut și colibele vânătorilor de foci, de balene, de urși polari sau de vulpi polare. Preoții care ne-au însoțit și-ar fi dorit să vadă un urs polar. Se uitau peste tot, și, în cele din urmă, a apărut o vulpiță polară; a fost o mângâiere pe care ne-a trimis-o Dumnezeu. Ne-a păzit Dumnezeu de primejdii.
George Grigoriu: Sincer, nu mi-aș fi dorit întâlnirea cu ursul polar…
PS Macarie: Preoții erau foarte curioși să vadă un astfel de animal. Vulpița polară nu s-a speriat de noi; a fost foarte îndrăzneață, fapt care ne-a uimit pe toți. De obicei, vulpile de la noi se îndepărtează de oameni.
George Grigoriu: Acest ținut îndepărtat, dat fiind că este un loc mai ascetic, ar putea fi o recomandare pentru cei care își caută liniștea?
PS Macarie: Cred că da. Orice loc te odihnește atunci când cauți mântuirea. Oriunde te-ai afla în lumea aceasta, dacă-L cauți pe Hristos, ești odihnit.
George Grigoriu: Crucea se găsește pretutindeni în Svalbard.
PS Macarie: Da. Am ridicat crucea în Svalbard și am binecuvântat ghețarii de acolo. Am cântat Mântuiește, Doamne, poporul Tău!, am înălțat tricolorul nostru drag și ne-am rugat ca Dumnezeu să topească ghețușul care acoperă inimile multora și să apropie distanțele care ne despart, mai ales cele lăuntrice, cele mai dureroase, de altfel.
Cea mai frumoasă experiență am trăit-o în timpul Sfintei Liturghii, când am simțit că suntem în comuniune cu înaintașii noștri, mai cu seamă cu făuritorii Marii Uniri de la 1918, pomenindu-i. Să nu uităm că exploratorul român, care a ajuns în Svalbard în 1896, a trecut la cele veșnice în anul Unirii.
George Grigoriu: Așa este. Assan trece la cele veșnice în anul Unirii și, deși nu reușește să se bucure de evenimentele de la 1 Decembrie, totuși așază România pe harta marilor exploratori, el fiind – așa cum am spus – cel dintâi care ajunge în acest arhipelag.
Reportajul nostru ar putea fi o invitație pentru cei care citesc aceste rânduri de a face o călătorie la Svalbard, întrucât și aici se poate săvârși liturghia ortodoxă românească în anumite contexte.
PS Macarie: Săvârșirea liturghiei este cu atât mai importantă, cu cât ea nu s-a săvârșit niciodată până acum în aceste locuri. Cel mai mare eveniment pe care noi ortodocșii îl trăim în ținuturile îndepărtate este oficierea Sfintei Liturghii, mai cu seamă într-un mediu de foarte multe ori ostil credinței. Ne simțim asemenea Mântuitorului Iisus Hristos; suntem uneori marginalizați, slujim în spații improvizate. Dacă Mântuitorul Hristos S-a născut într-o peșteră, la marginea cetății Betleemului, și a pătimit pentru mântuirea noastră, fiind răstignit în afara cetății Ierusalimului, ne simțim și noi atât de aproape de El, suntem încurajați de El. Hristos este cel dintâi dintre pribegi și cel dintâi dintre marginali. Pruncul Iisus a plecat în pribegie imediat după naștere, de teama și de furia lui Irod, care căuta să-L ucidă.
George Grigoriu: Preasfinția Voastră a vorbit mai sus despre pâine; să amintim că pe Svalbard există și o bancă de semințe, numită „Banca Apocalipsei”; este locul în care se află depozitate semințe din întreaga lume ca, în caz de cataclism, planeta să poată fi regenerată. Acest lucru mă duce cu gândul la referatul biblic.
PS Macarie: Da. Președintele Academiei Române, Ioan-Aurel Pop, a fost prezent la Oslo, prilej cu care am sărbătorit Centenarul Marii Uniri. Ambasadorul de la Oslo i-a propus chiar să transmită și alte semințe din țara noastră, ca ele să fie depuse în această bancă din Svalbard.
George Grigoriu: În urmă cu câțiva ani, Siria a apelat la „Banca Apocalipsei”, după ce depusese inițial semințe; din cauza războiului, și-au pierudt o mare parte din culturi, motiv pentru care a avut nevoie de semințe din Svalbard, pentru a și le regenera. Banca mondială de semințe este un loc interesant.
PS Macarie: Deși, trecând pe acolo, se făceau unele lucrări de amenajare, nădăjduiesc că ați reușit să surprindeți câteva cadre cu această zonă.
George Grigoriu: Se spune că zona este extrem de sigură, fiind construită la 130 de metri deasupra nivelului mării. În cazul în care s-ar topi calota glaciară, nu ar inunda aceste semințe. De asemenea, dacă s-ar defecta instalația ce menține o temperatură de -18 grade Celsius, tot s-ar ajunge la -3 grade Celsius, temperatura din Svalbard. Cercetătorii spun că, din acest punct de vedere, s-ar asigura protecția băncii.
Este interesant că omul încearcă să conserve ceea ce i-a lăsat Dumnezeu și nu se poate substitui Lui.
PS Macarie: Sigur. Locul este de fapt un depozit în care se păstrează semințe din întreaga lume. Există și un muzeu al băncii, unde sunt foarte multe detalii, filmulețe în care se prezintă întreaga procedură prin care sunt aduse aceste semințe de la capătul Pământului. Ni se arată cum se ambalează, cum sunt așezate în depozit și cum se păstrează de-a lungul timpului. Este un loc foarte interesant.
George Grigoriu: Banca mondială de semințe face parte din lista obiectivelor de interes pentru cei ce vin în Svalbard. Interesante sunt și plimbările cu săniile trase de câinii husky.
PS Macarie: Așa este. Nici în Groenlanda nu există infrastructură; sunt două posibilități de a ajunge dintr-un loc în altul: fie cu elicopterul, fie cu sania trasă de câini husky. Neștiind că toți românii se află într-un singur loc, eram pregătit să-mi pun desaga cu sfintele odăjdii si să pornesc spre orașul apropiat într-o sanie trasă de câini husky.
Torrun Sorensen (ghid local): Bine ați venit la Svalbard, cel mai mare grup de insule din nord, aparținând Norvegiei și având administrație norvegiană. Aici locuiesc oameni din toată lumea: în Longyearby, Ny-Alesund, în Barentsburg (oraș rusesc) și în stațiile de vânătoare. Svalbard este un grup de cinci insule, dar oamenii locuiesc doar pe Spitsbergen, insula cea mai mare, datorită curentului golfului de pe coasta de vest. Fără acest curent oceanic cald, oamenii nu ar putea locui pe Svalbard. Arhipelagul este situat la extremitatea nordică a continentului (78 de grade latitudine nordică).
Acum ne aflăm în biserica din Svalbard, cea mai nordică din lume, care le este destinată tuturor creștinilor de pe arhipelag. Colaborăm atât cu Biserica Catolică, cât și cu Biserica Ortodoxă Rusă. Astăzi, suntem vizitați de reprezentanți ai Bisericii Ortodoxe Române, care au slujit pentru prima dată în biserica noastră. Apreciem faptul că vin oameni din toată lumea și oficiază slujbe în biserica noastră; înseamnă mult pentru societatea de aici, întrucât Biserica ocupă un loc central în viața oamenilor. Vin turiști din toată lumea să vadă cea mai nordică biserică. Există mai mult de 50 de naționalități care trăiesc în Longyearby, atât catolici, cât și ortodocși, așa că biserica devine în mod firesc loc de întâlnire pentru aceste culturi.
Datorită faptului că Svalbard este situat la extremitatea nordică, nu departe de Polul Nord, este un loc minunat ce merită vizitat. Vin aici turiști de peste tot, mai ales pentru anotimpul întunecat, căci aici sunt patru luni pe an de întuneric și de iarnă, când se pot vedea aurora boreală, stelele, dar cel mai mult se poate experimenta perioada de întuneric. În timpul verii, este lumină toată ziua, cel mai frumos moment al anului fiind mijlocul lunii februarie, când soarele revine și oamenii pot în sfârșit să iasă fie cu sănii trase de câini, fie cu scutere pe zăpadă, fie doar ca să vadă ceva diferit de mediul urban.
Atunci când ieșim din oraș, este nevoie să avem o armă la noi, pentru a ne apăra de urșii polari. Urșii sunt un pericol real dacă îi întâlnim, fapt pentru care trebuie să ne protejăm. Pe întregul Svalbard și în împrejurimi sunt peste 3000 de urși polari. Uneori vin aproape de oraș, așa că există un guvernator care are datoria să-i țină departe pentru siguranța oamenilor.
Vara, oamenii pot ieși cu bărcile în larg în jurul insulei Spitsbergen, dar pot face și plimbări mai scurte pe fiordurile din apropierea orașului Longyearby. Orașul are și port pentru nave mari ori nave de croazieră care vin pe durata întregii veri, dar și un aeroport național, unde aterizează avioane norvegiene sau punct de plecare pentru expedițiile viitoare.
Oamenii sunt interesați de schimbările climatice, de stratul de gheață care se subțiază pe fiorduri. Pentru mulți faptul că pot veni în nordul extrem să vadă gheața înainte de a se topi devine un punct de atracție turistică. Atât ghețarii, cât și stratul de zăpadă se se topesc treptat. Este un aspect care îi preocupă pe mulți. La fel și fauna; ursul polar, renii, vulpile și păsările. Multe se schimbă când dispare gheața, iar oamenii tocmai asta vor să experimenteze înainte de a fi prea târziu.
Așadar, dacă sunteți interesați de Svalbard, sunteți întotdeauna bine-veniți, fie iarna, când începe noaptea polară (la finalul lunii noiembrie), fie vara, când revine lumina. Vă așteptăm cu drag!
George Grigoriu: Celor care se așteaptă la un anumit tip de confort ar trebui să le transmitem cu prietenie că, în general, cazarea în Svalbard se face în locuri improvizate; așa-zisele hoteluri nu sunt altceva decât fostele barăci ale minerilor din arhipelag, un fel de containere amenajate.
PS Macarie: Unele dintre ele. Există și locuri mai luxoase. Ca misionari, nu ne-am permis să mergem la hoteluri de lux. Pelerinii se pot adăposti de îngheț în căsuțe mai modeste.
George Grigoriu: Tocmai de aceea mi s-a parut o experiență interesantă…
PS Macarie: Cu ajutorul rugăciunii, nu vom îngheța duhovnicește. Iar ca să nu înghețăm la propriu, trebuie să ne îmbrăcăm bine.
George Grigoriu: Pentru cine își dorește să experimenteze exercițiul ascetic, Svalbardul este un loc interesant.
PS Macarie: La fel și celelalte zone arctice, în mod deosebit Groenlanda, cuvânt ce se traduce prin „pământul verde”. Islanda înseamnă „pământul înghețat”. S-a făcut o confuzie, căci este mai verde Islanda decât Groenlanda. Așa a fost în vechime… Groenlanda este o imensă insulă înghețată.
George Grigoriu: În momentul în care aterizezi pe Svalbard, nu vezi decât piatră și zăpadă.
PS Macarie: … și cerul senin, cu soare, mai ales în perioada verii polare.
George Grigoriu: Din fericire, noi am avut șansa să prindem o vreme frumoasă…
PS Macarie: Nu a fost deloc întuneric. A fost o priveghere permanentă.
George Grigoriu: Mai in glumă, spunea Preasfinția Voastră că acesta este motivul pentru care nu puteam face Miezonoptica.
PS Macarie: Am făcut Miezonoptica în rugăciune și în tot ceea ce am împlinit acolo spre slava lui Dumnezeu. A fost o experiență deosebită. În slujirea fratelui este bine să fim oriunde, să ajungem până la capătul lumii pentru sufletele binecredincioase.
George Grigoriu: Una dintre tradiții este aceea de a-ți lăsa încălțămintea la intrare, indiferent de locul în care te afli – hotel, cantină etc.
PS Macarie: Da, pentru că în ținuturile înghețate se folosesc bocanci; nu poți purta încălțăminte comodă mai deosebită. Din cauza infrastructurii, se adună multă murdărie pe încălțări, așa încât este nevoie să te descalți la intrare, căci curățenia se menține foarte greu în locurile publice. Această tradiție este păstrată în întreaga Scandinavie. Încălțămintea este adesea plină de zăpadă și de noroi; descălțându-te la intrare, o ajuți pe gazdă să mențină curățenia. Este și foarte confortabil să te descalți, fiindcă de cele mai multe ori pardoseala este încălzită.
George Grigoriu: Una dintre cutumele de aici ne arată că, în cazul în care o persoană se apropie de sfârșitul vieții ori suferă de o boală incurabilă, este transportată în afara arhipelagului, întrucât în Svalbard nu sunt permise înmormântările.
PS Macarie: Da, am aflat și noi de acest obicei din mărturia localnicilor. Este foarte interesant.
George Grigoriu: De altfel, este și foarte greu să se asigure condițiile medico-sanitare pentru cineva. În arhipelag vin doar medici voluntari, întrucât condițiile nu sunt prielnice.
PS Macarie: De asemenea, femeile nasc la Tromsø – unul dintre cele mai nordice orașe ale Norvegiei, aflat la o distanță de o oră și jumătate de Svalbard cu avionul. În momentul în care o femeie trebuie să nască în Svalbard, este transportată imediat pe continent, la spitalele din Tromsø.
George Grigoriu: Dintre toate aceste locuri care îi este cel mai drag Preasfinției Voastre?
PS Macarie: Îmi sunt dragi locurile, însă mult mai dragi îmi sunt sufletele. De fiecare dată când am ajuns în ținuturile îndepărtate, am făcut acest lucru pentru a-i întări pe credincioși, pentru a-i alina duhovnicește, a-i încuraja și a-i despovăra de păcate și de greutăți. Le-am fost tuturor părinte, frate și prieten.
Sunt un episcop pelerin și îmi place să spun asta. De la bun început, le-am mărturisit tuturor că sunt părintele, fratele și prietenul celor pe care îi am în grijă.
Dacă nu ar fi fost un suflet în aceste locuri pe care le-am vizitat, nu aș fi ajuns aici. Încă nu am reușit să ajung în Insulele Feroe, un loc în care sunt câteva suflete bine-credincioase de români și de alți ortodocși. Va trebui să ajung cât mai curând acolo.
George Grigoriu: Poate reușim să vizităm împreună Insulele Feroe și să realizăm un material interesant.
PS Macarie: Ar fi minunat să ajungem și acolo împreună.
George Grigoriu: Este interesantă nevoia omului de a-L avea alături pe Dumnezeu, indiferent de zona în care se află. Biserica din Svalbard are o tradiție de aproape 100 de ani. În cadrul muzeului din arhipelag – ce reprezintă una dintre principalele atracții –, am întâlnit crucea creștină, înfiptă în mijlocul clădirii.
PS Macarie: Este vorba despre crucea așezată acolo de ortodocșii ruși. Cred că datează din secolul al XIX-lea. În acea perioadă, prizonierii, condamnați la moarte, nu doareau să rămână în arhipelag, preferând să se întoarcă pe continent.
George Grigoriu: În casele tradiționale din Svalbard, la loc de cinste se găsea icoana Maicii Domnului.
PS Macarie: Da, este vorba despre casele ortodocșilor ruși. Sunt 2.000 de ruși în orașul Barentsburg din Svalbard. Aceștia locuiesc aici permanent; și-au ridicat o biserică din lemn, ce datează din vremuri îndepărtate. În prezent își ridică un alt lăcaș de cult.
Nu am ajuns acolo, întrucât este spațiul canonic al fraților ortodocși ruși; am slujit doar în spațiul norvegian.
Ați observat și dumneavoastră cât de curioși erau norvegienii și cei din arhipelag, atunci când au luat contact cu noi; văzându-ne îmbrăcați în uniformă, purtând crucea lui Hristos pe piept, ne-au întrebat cărei Biserici îi aparținem și ce facem acolo. Le-am spus că am slujit Sfânta Liturghie, fapt pentru care s-au bucurat nespus, simțind aceasta ca pe o binecuvântare și pentru ei. Ne-am putut ruga pentru pacea întregii lumi, ca Dumnezeu să ocrotească toate popoarele, așa cum spunea Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul, „de orice rău și de război și mai cu seamă de războiul dintre noi”.
George Grigoriu: Pentru că anul acesta sărbătorim Centenarul Marii Uniri, cred un mesaj pentru unitate ar putea fi transmis chiar și de la Svalbard; în această comunitate restrânsă lucrează patru români. De altfel, în fiecare colț al lumii întâlnești frați de-ai noștri. Este bine că Biserica se îngrijește de fiecare în parte. Am observat că Preasfinția Voastră merge după ei și are același entuziasm și când ajunge în Groenlanda, printre eschimoși.
PS Macarie: Pentru cei patru frați români, care viețuiesc acolo, am mers până la capătul pământului. I-am încurajat, urmând să-i vizitez și cu alte ocazii. M-am bucurat și de întâlnirea cu băștinașii care, la fel de curioși, m-au întrebat foarte multe lucruri despre credința pe care o mărturisesc, despre Biserica în care slujesc, despre tradițiile românești și rânduiala noastră ortodoxă. Au fost foarte deschiși la discuții. Căutarea românilor de pretutindeni este importantă mai cu seamă în anul dedicat Centenarului, când trebuie să dăm dovadă de unitate și să ținem seama, în demnitate și libertate, de moștenirea înaintașilor noștri.
Mai ales în acest an mergem până la capătul Pământului pentru frații noștri de neam și de credință.
Mă amuză și acum vorbele unui confrate – Înaltpreasfințitul Ioachim al Romanului, ce are calitatea de imnograf, alcătuind toate textele liturgice din cadrul cultului nostru ortodox. În urmă cu 10 ani, când mi-am început slujirea în ținuturile nordice, văzându-mă cu primii preoți tineri, alături de care am plecat în căutarea fraților români, acesta a fost foarte înduioșat și mi-a spus în versuri: „Bucură-te, Preasfințite,/Căci cu-ai tăi preoți zeloși,/Găsi-vei pe toți românii/Pierduți printre eschimoși.” Și iată că, în cele din urmă, am ajuns și în Groenlanda, printre eschimoși, în căutarea fraților de credință și de neam.
