Medicul, un duhovnic în halat alb, are o misiune sfântă

„Există două moduri de a-ţi trăi viaţa: ca şi cum nu ar exista miracole sau ca şi cum totul ar fi un miracol”

 

spunea Einstein. Dacă ne vom pune vreodată întrebarea „cine suntem?” sau „cum existăm?”, afirmația savantului pare să definească cel mai bine fiecare secundă din viața noastră.

Știm despre noi doar că existăm, însă de prea puține ori înțelegem complexitatea existenței noastre, modul în care trăim și funcționăm. Bunăoară, știm că respirăm, dar nu ne întrebăm ce mecanism sofisticat stă la baza acestui proces, spunem despre inimă că ne ține în viață, însă nu ne preocupăm și de modul ei de funcționalitate, știm că avem gânduri, dar nu înțelegem milioanele de interconexiuni neuronale ce au loc în fiecare secundă și care generează gândirea. Ne mișcăm, dar nu ne întrebăm ce mecanism din corpul nostru ne ajută să ne îndeplinim intențiile, să ne mișcăm măcar un deget. Știm, de asemenea, că suntem ținuți în viață de sânge, dar nu suntem preocupați de circuitul acestuia, de modul în care ne irigă organismul, de complexitatea și miracolul vaselor sangvine. Consumăm lichide, fiindcă ne este sete și vrem să ne hidratăm, iar acest lucru ni se pare absolut firesc; nu suntem deloc preocupați de ceea ce se întâmplă din momentul în care lichidele intră în organismul nostru. Știm doar că un rol important în acest sens îl au rinichii. Despre rinichi cunoaștem că sunt doi, că au forma unor boabe de fasole și dimensiunea unui pumn, dar nu ne punem problema că aceștia lucrează pentru noi 24 de ore din 24 și nici nu ne gândim o clipă la felul în care fac asta.

În funcție de greutatea fiecăruia dintre noi, rinichii filtrează, asemenea unei uzine, nu mai puțin de 2000 de litri de sânge într-o zi, fără ca noi să conștientizăm acest lucru.  Fiecare rinichi deține un milion de unități structurale și funcționale, numite nefroni, care reglează concentrația apei și a altor substanțe solubile, absorb substanțele necesare și elimină produșii de metabolism.

Cu alte cuvinte, rinichii sunt cei care hotărăsc în fiecare secundă ceea ce este bun și sănătos pentru existența noastră, funcționează tăcut, fără să ne întrebe pe noi ce trebuie să facă. Rinichii știu că menirea lor este să ne slujească și fac asta într-un mod uluitor, de aceea sănătatea întregului corp depinde de sănătatea lor. Când aceștia se îmbolnăvesc, întregul organism are de suferit. În forme avansate de boală, se poate ajunge la dializă sau chiar la transplant, operațiuni extrem de sofisticate și de costisitoare la care știința medicală a ajuns în urma numeroaselor studii.

Toate acestea nu fac altceva decât să ne arate complexitatea programului prin care Creatorul ne-a adus la existență din dragoste, fără să ne ceară ceva în schimb. De altfel, singurele lucruri pe care Dumnezeu le vrea de la noi sunt să iubim viața, să ne îngrijim trupul și sufletul și să înțelegem că fiecare respirație a noastră, fiecare picătură de sânge din organismul nostru reprezintă un miracol.

George Grigoriu: „S-ar putea întâmpla fel de fel de miracole. Dar trebuie să te înveţe cineva cum să le priveşti, ca să ştii că sunt miracole. Altminteri, nici măcar nu le vezi. Treci pe lângă ele şi nu ştii că sunt miracole. Nu le vezi. (…)”, spunea Mircea Eliade și avea dreptate. În această situație ne aflăm și noi atunci când vrem să înțelegem cum funcționăm, să explicăm propria existență, să conștientizăm că, deși cerem miracole, ele se petrec în fiecare clipă a vieții noastre, fără ca noi să le vedem măcar. Un exemplu în acest sens îl reprezintă rinichii, aceste părți anatomice asemenea unor boabe de fasole de dimensiunea unui pumn.

Rinichii lucrează neîntrerupt pe toată durata vieții noastre, fără ca noi să avem vreun aport în acest sens, filtrând zilnic peste 1600 de litri de sânge. Tot sângele din corpul uman trece prin rinichi la fiecare zece minute, altfel spus, sângele este filtrat de 150 de ori pe zi, fapt ce se petrece cu ajutorul nefronilor. Omul are peste două milioane de astfel de unități.

Domnule profesor Mircea Penescu, în loc să-I cerem zilnic minuni lui Dumnezeu, nu ar fi mai bine să-I mulțumim pentru miracolele pe care deja le-a sădit în noi? Ne-am putea închipui organismul uman fără rinichi, de pildă?

prof. dr. Mircea Penescu: Ați subliniat miracolul Creației. Într-adevăr, organismul uman este o minune, atinge perfecțiunea. Tot ceea ce Dumnezeu a plantat în acest organism, toată această anatomie extrem de complexă aflată într-o mișcare funcțională uluitoare nu pot fi imaginate de mintea omenească. Cât privește rinichii și întregul aparat reno-urinar, acestea sunt socotite pe nedrept la coada organelor nobile. Creierul este sediul gândirii, al creativității, inima e locul sentimentelor, plămânul aduce oxigenul și asigură viața, ficatul este marele laborator al organismului, în vreme ce rinichii reprezintă un vehicul pentru eliminarea tuturor deșeurilor din organism. Ei lucrează zi și noapte prin intermediul celor două milioane de nefroni, unități morfofuncționale, structuri vasculare și tubulare de o complexitate inimaginabilă, și filtrează în fiecare minut o mare parte din sângele organismului. Debitul cardiac pe minut este în medie de 5 litri, dintre care 2 litri sunt direcționați spre rinichi. Rinichii sunt organe-pereche care însumează doar 300 de grame. Restul greutății corpului uman beneficiază de 3 litri de sânge. Iată, așadar, de ce consider că rinichiul are o irigație de lux.

George Grigoriu: Există nenumărate situații în care temerile, suferința, necazurile de tot felul ale omului se localizează la nivelul rinichilor sub forma unor dureri acute. Mai este rinichiul doar un filtru, ținând cont de situația descrisă mai sus?

prof. dr. Mircea Penescu: Rinichiul este un organ vulnerabil ținând cont de suprasolicitarea la care este supus – așa cum am arătat supra. Din punctul de vedere al percepției subiective, presupune două categorii de simptome. Pe de o parte, simptomele acute – durerea; durerea dată de colica renală este infernală – cine a avut-o o dată nu o mai uită. Dacă ar fi să fac un top al marilor dureri, pe prima poziție s-ar afla cea generată de infarctul de miocard (acea durere crucifianta, șocogenă, insuportabilă), pe locul al doilea ar fi durerea pancreatitei, iar pe a treia poziție colica renală, la egalitate cu durerea din timpul nașterii.

Prin urmare, rinichiul poate fi extrem de agresat de migrarea unui calcul, fapt ce provoacă o durere extraordinar de intensă (colica renală). Pe de altă parte, există o altă mare parte de simptome care nu sunt pregnante, sunt extrem de discrete și nu pot fi ușor sesizate. Acestea caracterizează boala cronică de rinichi – un termen relativ vag, o umbrelă mare sub care încap vreo 150 de entități patologice. Cu timpul, toate acestea duc la afectarea anatomică a organului și la pierderea din capacitatea funcțională a rinichilor, adică la insuficiență renală cronică. Care sunt simptomele nespecifice și greu de observat? Oboseala, incapacitate fizică și psihică, modificări ale tensiunii arteriale, edeme discrete sau mai pronunțate. Prin urmare, patologia renală poate fi perfidă, iar pacientul se poate trezi în stări foarte avansate de boală și poate fi prea târziu.

Întrucât aminteați de perfecțiunea Creației divine, subliniez că în nefrologie se vorbește deja despre rinichiul artificial, o imitație a rinichiului uman, ca organ vital, prin metoda bine-cunoscută de hemodializă (există și dializă peritoneală). Consider că hemodializa este una dintre marile cuceriri științifice ale secolului al XX-lea. Pentru realizarea ei a fost inventat un aparat care, cel puțin sub aspectul funcției de filtrare, imită rinichiul. Aparatul acesta îndeplinește o parte din funcția rinichiului și îl ajută pe om să supraviețuiască. Este o minune a tehnicii, însă nu se poate apropia de perfecțiunea inițială; și, chiar dacă sub aspectul funcției de filtrare acoperă într-o oarecare măsură necesitățile organismului, totuși sunt alte funcții pe care rinichiul artificial nu le îndeplinește.

George Grigoriu: Este adevărat că în ultimii ani, omul a făcut pași extraordinari în domeniul științei, însă indiferent cât de mult ar avansa cercetarea, tot nu ne apropiem de Creația divină. Este adevărat, domnule doctor Mircea Penescu?

prof. dr. Mircea Penescu: În mod cert nu ne apropiem de Creația divină, întrucât nimeni nu se poate substitui Creatorului. Cât privește casta medicală – din păcate, tot mai disputată în momentul de față–, aceasta ar trebui să fie foarte selectă prin ceea ce înseamnă formația complexă necesară unui medic adevărat. Medicul este pus într-o situație care, uneori, îl plasează dincolo de capacitățile umane obișnuite. El devine un fel de mediator între ajutorul divin pe care trebuie să-l simtă și pacientul aflat în derută, în disperare, nelămurit de unele semnale interioare pe care nu știe să le interpreteze, torturat de teama de boală, de suferință, de moarte.

Medicul intervine în existența pacientului nu numai ca un specialist care aplică niște protocoale științifice, ci ca un om superior care înțelege toată această coloratură sufletească specială a celui aflat în suferință, știe să se apropie de el, să-i sădească încredere, însă face toate acestea printr-o autoritate imanentă ce iradiază din comportamentul lui, din vorbe, din fapte, din atitudine. Și astfel pacientul capătă încredere, iar lupta cu boala poate deveni mai ușoară. Medicul care știe să comunice și să întindă o punte între el și cel suferind îi va lua acestuia din urmă toată greutatea imensă care îi zdrobește umerii. La rândul lui, doctorul preia suferința și metabolizează toate aceste energii negative, de multe ori în chiar detrimentul sănătății sale. În momentul în care medicul reușește să sădească încrederea și speranța în inima pacientului aflat în fața unui rezultat sumbru, o parte din bătălie este deja câștigată.

Nu se știe ce alchimie ciudată guvernează astfel de fenomene (patologice sau fiziologice), cert este însă că starea de liniște interioară, de detensionare, de speranță, de optimism atinge discret niște palpatori și influențează în bine mersul unei anumite afecțiuni. În caz contrar, încrâncenarea, depresia, agitația, stări dominante în cazul multor pacienți, influențează în mod negativ starea de sănătate. Medicul ar trebui să aibă capacitatea de a sădi încrederea în inima celui suferind, astfel încât lucrurile să se urnească spre bine.

Majoritatea pacienților îl percep pe cel care poartă halat alb ca pe un om superior dotat cu forțe care depășesc normalul. La adăpostul halatului alb fiecare medic beneficiază de o încredere d`emblée care nu trebuie în niciun caz înșelată, ci justificată prin tot ceea ce face acel medic.

George Grigoriu: Din ceea ce spuneți, înțeleg că medicul are un atribut duhovnicesc ce derivă din vocația cu care și-a ales misiunea. Prin urmare, el nu are doar un rol științific, ci și unul spiritual; datorită vastelor sale cunoștințe dintr-un anumit domeniu, alină suferința trupească, însă prin dialog, prin bunătate și prin empatie oferă încredere, optimism, speranță și mângâiere sufletească celui aflat în suferință. Revenind la rinichi, acest organ simte, poate, cel mai bine temerile, fricile, angoasele fiecăruia dintre bolnavi. Am văzut mulți pacienți care făceau coadă la cabinetul dumneavoastră, domnule profesor. Durerea și teama li se citeau pe chip atunci când pășeau înăuntru, însă după ce stăteau de vorbă cu dumneavoastră, în ochii lor se zărea un licăr de speranță, zâmbeau, erau încrezători.

prof. dr. Mircea Penescu: Boala cronică de rinichi este de durată. Odată amorsată, această afecțiune are, din păcate, o direcție univocă, de obicei spre progresie. Când reușim să-i oprim progresia este un succes; pacientul rămâne pe un platou. Iar când reușim să recuperăm o parte din funcția pierdută a rinichiului e un mare succes. Totul depinde de relația stabilită între medicul curant și bolnav. Este o legătură de durată. Dincolo de relația dintre medic și pacient, se stabilește o legătură interumană deosebită. Drumul lung al pacientului cu o boală renală cronică, de la depistarea bolii până la final (finalul poate avea două direcții), se aseamănă cu Drumul Golgotei. În tot acest urcuș anevoios, între medic și bolnav se poate naște o frumoasă relație de prietenie cu un rol foarte important în gestionarea cazului respectiv. Pentru pacient este ceva extraordinar să știe că i se poate adresa unui prieten când îi apare o problemă.

O astfel de relație este greu de realizat, e aproape un ideal. Motivul? Bolnavii sunt foarte mulți, iar medicul unu singur, iar disponibilitatea lui este limitată în timp și prin forța fizică. De-a lungul carierei mi-am făcut mulți prieteni printre pacienți. Așa cum spuneam mai sus, boala cronică de rinichi poate fi comparată cu Drumul Golgotei; la capătul acestui urcuș anevoios se află fie trecerea în veșnicie, fie șansa protezării funcționale prin hemodializă, prin dializă peritoneală sau prin transplantul renal. Acestea sunt adevărate minuni făcute de Creator prin intermediul omului. Rinichiul artificial reprezintă o copie infidelă a organului cu care omul a fost înzestrat de către Creator.

În opinia mea, medicul trebuie să poarte o sutană albă. Vocația este obligatorie în medicină. Există vocația de dascăl, talentul și aplecarea către domeniul sensibil al arteor, dar există și vocația de medic; dacă nu ai dragoste de oameni, dacă nu îți dorești să le alini suferințele, dacă nu ești o persoană dedicată, empatică la nevoile și la durerile celor din jur, nu ești complet.

George Grigoriu: Când am trecut pragul cabinetului dumneavoastră, am rămas extrem de surprins din două motive: ambientul muzical cu care îi întâmpinați pe pacienți și operele de artă, printre care numeroase icoane, care împodobesc pereții albi. Care este legătura dintre muzică, spiritualitate și activitatea medicală pe care o desfășurați?

prof. dr. Mircea Penescu: Medicina este atractivă, splendidă, iar când ai și succes, nimic nu poate fi mai frumos decât să vindeci o boală, să salvezi un om, să dai naștere unui om. În același timp, profesia de medic este grea și dureroasă, uneori copleșitoare. Un medic adevărat face gărzi, stă nopți întregi la căpătâiul unui muribund, încearcă din răsputeri să salveze vieți, ia decizii în câteva secunde și acționează cu rapiditate și cu eficiență, vede multă suferință, moarte, pacineți torturați de durere fizică și psihică. Viața unui astfel de medic nu este deloc simplă, așa cum se crede. Iată de ce e nevoie de niște supape de evadare într-o lume în care să te purifici și să te reîncarci. Iar această lume este cea a artelor. În cabinetul meu, este mereu muzică pe fundal, iar dacă nu se aude la vreun difuzor, răsună în mintea mea tot timpul.

George Grigoriu: Cu permisiunea dumneavoastră, aș vrea să le reamintim telespectatorilor faptul că sunteți nu doar un iubitor de muzică, ci și un muzician cunoscut, întrucât faceți parte din Orchestra Medicilor și cântați la vioară de la o vârstă fragedă.

prof. dr. Mircea Penescu: Am urmat cursurile Școlii de Muzică la clasa de pian, la vioară am învățat să cânt în particular. În Orchestra Medicilor am intrat din chiar primul an de facultate. Se întâmpla în 1970, iar de atunci și până în prezent nu trece o săptămână fără o repetiție. Așadar, muzica a devenit a doua mea natură.

Muzica m-a ajutat enorm în găsirea acelui echilibru de care am nevoie. Prin muzică, am reușit să înving greutăți sufletești aproape incredibile de care viața nu m-a scutit. Mi-am găsit, așadar, refugiul în lumea armoniilor sonore. Muzica netezește toate asperitățile, detensionează, alungă energiile negative apărute în urma unor controvese, a unor situații imprevizibile. Simt nevoia să mă scald în baia de sunete, moment în care totul se armonizează, totul se liniștește și pot să mă concentrez asupra a ceea ce este cu adevărat important.

Cât privește arta vizuală, am decis să aduc de acasă tablouri și icoane și să-mi împodobesc cabinetul, pentru că cel puțin jumătate din viață mi-o petrec în spital. Mi-am transformat cabinetul într-un adevărat sanctuar, un mediu cu adevărat benefic pentru spirit, acolo mă regăsesc și mă simt bine. La rândul lor, pacienții privesc tablourile și icoanele, îmi ascultă sfaturile și îmi spun apoi că se simt mai bine, mai liniștiți, mai încrezători.

George Grigoriu: Domnule profesor, armonia derivă din perfecțiunea lui Dumnezeu, perfecțiune ce se regăsește în mesajul iconografic. În cabinetul dumneavoastră, mi-au atras atenția două tipuri de reprezentări iconografice: icoana Sfinților Mucenici Doctori fără de arginți Cosma și Damian și icoana Maicii Domnului. M-am gândit că pe Sfinții Doctori fără de arginți Cosma și Damian i-ați considerat protectori ai meseriei pe care o aveți, însă ei mai ascund o informație interesantă: anul acesta, în data de 1 iulie, la praznicul sfinților mai sus amintiți, împliniți splendida și binecuvântata vârstă de 70 de ani. La mulți ani, domnule profesor!

prof. dr. Mircea Penescu: Sunteți primul care îmi aduce aminte de această cifră pe care nici nu pot să o percep că îmi aparține, însă aveți perfectă dreptate.

George Grigoriu: Ce rol au Sfinții Doctori fără de arginți în viața dumneavoastră?prof. dr. Mircea Penescu: Pe Sfinții Doctori fără de arginți Cosma și Damian îi am reprezentați în cel puțin trei icoane din cabinetul meu. Nu este întâmplător faptul că m-am născut de praznicul lor, de altfel totul este rânduit. Pe de o parte, îi consider sfinți protectori, iar, pe de altă parte, sintagma „fără de arginți” mă face să zâmbesc; nu greșesc că m-am pus sub ocrotirea lor. În opinia mea, profesia de medic este o misiune. Am fost întrebat adesea de ce nu am făcut din muzică o profesie. La acea vârstă fragedă, răspunsul meu suna cam așa: „N-am vrut ca din ceea ce iubesc mai mult să-mi câștig banii.” Și medicina este o vocație, ea nu trebuie să aibă ca substrat câștigul financiar. Sigur că și noi, medicii, trebuie să trăim, însă este important să fim conștienți de faptul că banul nu reprezintă un scop în sine. Această idee ar trebui să caracterizeze fiecare medic, însă, din păcate, nu e deloc așa. Ideal ar fi să faci bine tuturor fără să te gândești la aspectele materiale.

George Grigoriu: În cariera dumneavoastră v-ați canalizat asupra a două direcții; ați adus binele și frumosul în viețile oamenilor atât prin activitatea artistică, hrănindu-le sufletul celor din jur, cât și prin profesia de medic, vindecând durerile trupești ale multor oameni. Omul este, așadar, trup și suflet, o realitate pe care o înțelegem greu: „Trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, pe care-L aveți de la Dumnezeu (…).” (I Corinteni 6, 19).

prof. dr. Mircea Penescu: Aceasta este esența mesajului pe care am încercat să-l transmit. Sunt adeptul perfecționării permanente a medicului. Știința medicală este imensă, greu de cuprins, fapt pentru care au apărut și atâtea specialități care focusează atenția asupra unui domeniu limitat. Știința medicală a progresat atât de mult, încât nimeni nu mai are capacitatea de a stăpâni totul. Ultimul medic absolut a fost Theophrastus Bombast von Hohenheim (Paracelsus); acesta era internist, chirurg, farmacist, filozof, alchimist, dar și un om cu o cultură monumentală. Cu timpul, au început să apară numeroase specialități medicale, iar medicina a devenit un compendium imens de domenii pe care nimeni nu le poate stăpâni în totalitate.

Așa cum spuneam, sunt adeptul învățământului extrem de riguros și al încercării de a te apropia cât mai mult de performanța științifică. Este o condiție sine qua non. Mi-am dedicat întreaga viață studiului. Prin fața mea au trecut multe generații de studenți cărora le-am transmis pasiunea pentru știință. De asemenea, examenele din cadrul Facultății de Medicină și Farmacologie sunt organizate riguros, astfel încât viitorii medici să fie cu adevărat profesioniști.

Din păcate, în medicina modernă latura spirituală tinde să se piardă, mai ales din pricina tehnologiei avansate (examinarea imagistică, de pildă). Or, omul este alcătuit din trup și suflet, e o dualitate sfântă care nu trebuie negată. Trupul nu poate fi despărțit de suflet, suferința trupească se repercutează în cea sufletească. Medicul care are și vocația de duhovnic poate să influențeze în bine starea de sănătate a pacientului. Ideea aceasta vine din Antichitate; medicul nu este doar un vindecător de trupuri ca urmare a cunoștințelor dobândite, ci și un sfătuitor, un om care pătrunde în tainele sufletului și reușește să schimbe direcția dinspre depresie spre credință și optimism. Medicul are o misiune sfântă, de aceea trebuie să fie demn de încrederea cu care este înconjurat întotdeauna de pacienți.

George Grigoriu: Am observat că vă alegeți cu foarte multă atenție cuvintele atunci când vorbiți despre latura sufletească a omului.

prof. dr. Mircea Penescu: Sufletul este un domeniu extrem de sensibil. Din nefericire, în epoca modernă tehnicizată, în care apar tot felul de distorsiuni, oamenii nu mai au timp să gândească, să-și analizeze simțirile, să empatizeze cu cei din jur, să privească cerul cu stele, să-și pună întrebări fundamentale, cum ar fi: cine suntem?, de unde suntem? și încotro mergem?. Toate acestea fac parte din structura noastră nobilă. Lucian Blaga spunea că „animalul trăiește în imediat și pentru securitate, în vreme ce omul trăiește în mister și pentru revelarea misterului.”

Într-adevăr, trăim într-un mister permanent, suntem cuprinși de acest mister, aceasta este frumusețea, izvorul gândirii filozofice. Dacă totul ar fi limpede, nu am mai gândi atât, nu am mai dezbate idei. Omul trăiește, așadar, nu pentru cunoașterea prin metode științifice, ci pentru revelație, ceea ce înseamnă că ființa umană a fost înzestrată de Creator cu capacitate divină, să avem revelația a ceva care există, să simțim și să acceptăm că acesta este adevărul. Așa trebuie privită credința adevărată, ca o revelație a dumnezeirii, ca o sensibilitate specială prin care percepem forța divină sau mâna protectoare divină ce lucrează uneori prin noi, medicii. Medicul nu este decât o unealtă a voinței divine.

Afirmațiile de mai sus nu sunt o deviație de la ceea ce am arătat inițial; reiterez faptul că studiul aprofundat, cunoașterea științifică, munca de specializare trebuie făcute la cel mai înalt nivel, însă deasupra științei se află inspirația divină care uneori ne conduce mâna, pașii și îl plasează pe medic în triunghiul divin: mintea, inima și mâna. Toate acestea conlucrează în folosul pacientului, pentru salvarea lui trupească și chiar sufletească. Trinitatea minte, inimă și mână este de inspirație divină.

George Grigoriu: Revenind la acel apofatism al lui Blaga: „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/și nu ucid/cu mintea tainele ce le-ntâlnesc/în calea mea/în flori, în ochi, pe buze ori morminte.” (Lucian Blaga), aș vrea să vă întreb dacă în cele peste patru decenii de activitate ați simțit că Dumnezeu lucrează prin dumneavoastră. Au fost situații în care ați conștientizat că, deși din punct de vedere medical nu se mai putea face nimic pentru pacient, totuși Altcineva a continuat să lucreze și să facă o minune?

prof. dr. Mircea Penescu: De-a lungul carierei mele am întâlnit zeci de minuni, însă aș vrea să vă vorbesc doar despre un singur caz care m-a impresionat în mod deosebit. Este vorba despre o fată pe care am preluat-o ca pacientă pe când avea 16-17 ani. Suferea de glomerulonefrită. Din păcate, boala ei era aproape implacabil progresivă, fapt pentru care a ajuns curând la limita la care se impunea fie dializă, fie transplant. Mama sa, care o însoțea cu un devotament extraordinar, a hotărât să-i dea un rinichi. Gestul acestei mame este o formă supremă de iubire, mergând până la sacrificiu.

Împreună cu profesorul Ioanel Sinescu, colegul și prietenul meu, am reușit să realizăm transplantul cu succes. Evoluția post transplant a fost excepțională. Să nu uităm că vorbim despre o persoană cu o afecțiune renală foarte gravă: își pierduse funcțiile renale, avea valori imense de uree și de creatinină, iar la un moment dat nici nu mai urina. După transplant, a eliminat cinci litri de urină care au scăzut considerabil valorile tuturor produșilor toxici din corp. A doua sau a treia zi după operație, mama fetei moare subit. Nu știu nici azi ce s-a întâmplat mai exact, poate că a apărut o embolie. Nu pot să descriu în cuvinte prin ce tragedie a trecut acel copil. Mama ei a ales sacrificiul suprem, născând-o a doua oară.

Peste ani, tânăra a terminat facultatea și a devenit profesoară de matematică. A venit apoi să-mi prezinte un tânăr foarte drăguț ca viitor soț. M-am bucurat enorm. După căsătorie, m-a întrebat dacă ar putea da naștere unui copil. M-am gândit cu toată responsabilitatea și cu toată grija la această situație, ca să nu distrugem minunea ce se petrecuse cu câțiva ani în urmă. Ținând cont de statistica mondială optimistă (sunt mii de femei transplantate care au născut fără probleme) și văzând dorința tânărului cuplu de a avea un copil, am încuviințat. Fata a rămas însărcinată. Am colaborat în tot acest timp cu prietenul și colegul meu profesorul Gheorghe Peltecu de la Spitalul Filantropia, urmărind cu multă atenție situația tinerei mame. A născut un copil perfect, o bucurie imensă!

Nașterea acestui copil este un simbol mai puternic decât tot ceea ce am simțit eu în viață. S-a sfârșit o viață ca urmare a unui sacrificu suprem, dar s-a născut o lumină. Nu trece mult timp fără să primesc de la această familie minunată o fotografie, un mesaj, un buchet de flori sau o vizită, Pentru mine, e o satisfacție infinită. Aici e mâna lui Dumnezeu.

George Grigoriu: Într-adevăr, sunt lucruri pe care nu le putem explica, deși le trăim, luăm parte la ele. Cât despre fericire, Einstein spunea: „Unui om nu îi trebuie decât un scaun, o masă, un bol cu fructe și o vioară pentru a fi fericit.” Și tot el mărturisea că „Întâmplarea nu este altceva decât modul discret prin care lucrează Dumnezeu.” Spusele lui confirmă ceea ce dumneavoastră, domnule profesor doctor Mircea Penescu, ne-ați povestit mai devreme.

prof. dr. Mircea Penescu: Tot ceea ce depășește sfera noastră de înțelegere și de închipuire vine din altă parte. Uneori, suntem efectorii conjuncturaliai acestor minuni.

George Grigoriu: O minune este, poate, și întâlnirea noastră. Povestea pe care ne-ați spus-o îi ajută pe mulți dintre cei care ne privesc să fie mai optimiști, să mediteze mai mult la ceea ce înseamnă sănătatea trupească, la suflet, la relația omului cu Dumnezeu, la smerenie. În final, vă urez încă o dată mulți ani binecuvântați! Viața dumneavoastră nu este altceva decât o jertfă pentru semeni. Avem nevoie de oameni ca dumneavoastră, domnule profesor, adevărate modele de urmat.

prof. dr. Mircea Penescu: Vă mulțumesc pentru aprecieri! Mărturisesc că aveți darul de a-i face pe oameni să-și deschidă sufletul. Cred că ați fost mult prea generos cu aprecierile și mai cred că trăim într-o epocă în care normalitatea este percepută la superlativ. În ceea ce mă privește, nu am făcut decât ceea ce era normal să fac odată ce am îmbrăcat halatul alb. De altfel, indiferent în ce sunt îmbrăcat, mantia albă este deasupra sufletului

Articole similare

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here

- Advertisement -spot_img

Ultimele articole

error: Conținutul este protejat de drepturi de autor!