Este unul dintre cei mai longevivi medici ai lumii; are vârsta binecuvântată de 88 de ani, dintre care 60 de ani de activitate medicală neîntreruptă. Operează și astăzi. S-a născut într-o familie modestă, în satul Darabani, într-o perioadă în care foametea era atât de mare, încât oamenii mâncau scoarță de copac. Văzând suferința semenilor, a decis să devină medic, ca să-i poată ajuta.
Deține recordul mondial de operații – peste 40300 – și a scăzut rata mortalității din România de la 60% la sub 4%. Este autorul a 57 de cărți și atlase de specialitate și a fost nevoit să-și vândă casa, pentru a tipări unul dintre cele mai importante tratate de neurochirurgie din lume. Deține 18 brevete de inventator și 10 de inovator. Este medic, profesor și academician. Americanii l-au inclus în Topul celor 500 de genii ale secolului al XXI-lea. Cu toate acestea, spune despre sine că este doar
„un țăran din Darabani care și-a pus viața în slujba semenilor.”
Așa arată, pe scurt, povestea emoționantă a vieții medicului Leon Danaila, chirurgul care operează cu Dumnezeu de mână.
George Grigoriu: Când am aflat că urmează să ne întâlnim pentru acest interviu, am început să mă documentez serios în ceea ce vă privește, domnule academician Leon Danaila, profesor și medic cu nume de basileu. Dincolo de lucrurile extraordinare pe care le știam deja despre dumneavoastră și care vă recomandă printre personalitățile medicale ale secolului al XXI-lea, ceea ce m-a impresionat a fost faptul că anul acesta împliniți binecuvântata vârstă de 88 de ani, dar și 60 de ani de activitate neîntreruptă. Vorbim, așadar, despre șase decenii de neurochirurgie la cel mai înalt nivel. Numărul celor care v-au fost pacienți se ridică la 40300, probabil un adevărat record mondial. După știința mea, a mai existat un medic japonez, Shigeaki Hinohara, care a profesat până la vârsta de 105 ani, însă nu era neurochirurg. Neurochirurgia este un domeniu în care precizia vieții se măsoară în milimetri. Domnule profesor Leon Danaila, care este secretul longevității dumneavoastră, atât în plan personal, cât și în ce privește activitatea medicală?
acad. Leon Danaila: Mereu am fost întrebat despre secretele mele profesionale și despre cum am ajuns la această vârstă, mai ales că neurochirurgia este o specialitate foarte pretențioasă, fiind numită „regina artelor chirurgicale”. În neurochirurgie e nevoie de niște abilități cu totul deosebite. Creierul este un organ foarte limitat, însă cu funcții extraordinar de numeroase și de importante. Dacă greșești 1-2 mm, există riscul ca pacientul să rămână paralizat, să facă diferite complicații sau chiar să moară – Doamne ferește!
Ca să vă răspund la întrebare: secretul meu constă în faptul că mi-a plăcut ce am făcut în tot acest timp. Am iubit chirurgia din timpul facultății. Îl rugam pe profesor să mă lase să stau noaptea, când veneau urgențe, și să intru cu el în sala de operație. Îmi doream să descopăr tainele chirurgiei, să aflu fiecare pas, să cunosc timpii operatori și să mă familiarizez cu acest domeniu. Profesorul mi-a spus atunci: „Poți să stai, însă n-am nicio cameră liberă să-ți dau. Noaptea nu avem camere deosebite pentru dumneata.” „Domnule profesor, – i-am răspuns eu – sunt tânăr, stau în sală pe o bancă sau pe un scaun ori învăț de la surorile medicale să fac injecții.” Așa am și făcut. Abia așteptam să vină câte o urgență, ca să pot intra și eu în sala de operații.
Îmi plăcea chirurgia și am învățat multe de la profesorul meu. Nu am făcut niciun efort, nu mă obosea deloc. Când faci ceea ce îți place nu înseamnă că depui eforturi extraordinare sau că îți este frică de ceva. Cunosc chirurgi cărora le este teamă când intră în operație; se gândesc la fel de fel de complicații și nu știu cum să reacționeze în situațiile neprevăzute. Ei bine, eu și noaptea îmi repet în minte pașii pe care trebuie să-i parcurg în timpul unei intervenții chirurgicale, așa încât, când intru în sală, nu mai stau să mă gândesc ce trebuie făcut, merg foarte repede.
Înainte să vin în București la neurochirurgie, am fost medic la țară timp de trei ani. Eram modest, nu aveam de niciunele. Și atunci profesorul meu mi-a întins o mână, m-a chemat în București, dar m-a repartizat la o secție inferioară, unde erau pacienți cu traumatisme de coloană vertebrală care făceau pe ei. În saloane era un miros tare neplăcut. Nu am spus nimic. Profesorul veneau în secția respectivă o dată pe săptămână, ca să facă vizita medicală. Șeful meu fiind mai comod, îmi dădea mie sarcina să prezint fiecare pacient în parte, fapt care mă bucura nespus de mult. Citeam mult, mă pregăteam dinainte pentru fiecare bolnav.
După vreo doi ani a venit un bolnav cu un traumatism vertebro-medular-cervical. L-am examinat cu mare atenție și am ajuns la concluzia că simptomatologia pe care o prezenta nu era determinată de traumatismul vertebro-medular-cervical. Nicolae Labiș (1935-1956) a suferit un astfel de traumatism în urma unui accident de tramvai. Avea doar 21 de ani. Nu știm dacă a căzut sau a fost împins, cert este că a avut o fractură cervicală în urma căreia nu s-a mai putut mișca. În plus, respira foarte greu, Pe atunci, nu exista aparatură de intubare care să-l mențină în viață, așa că a decedat în scurt timp.
Revenind la pacientul meu, după ce l-am examinat, mi-am dat seama că nu traumatismul vertebro-medular-cervical a condus la acea simptomatologie. Avea o simptomatologie foarte complexă cauzată de un traumatism minor. Citisem până atunci toată simptomatologia specifică trunchiului cerebral, nervilor cranieni ori măduvei cervicale, așa încât le cunoșteam foarte bine. Când a venit profesorul la vizită, i-am prezentat cazul ciudat: pacientul avea paralizie pe o parte și tulburări de sensibilitate pe cealaltă parte. Îi fuseseră afectați niște nervi cranieni care nu aparțineau de măduva cervicală, ci erau situați mai sus, la nivelul trunchiului cerebral. Mai avea o pareză facială, dar și tulburări de glutiție și de folație. Așadar, leziunea era mai sus. Auzind descrierea mea, profesorul s-a așezat pe scaun și m-a rugat să-i vorbesc despre simptomatologia pe care o avea bolnavul respectiv. I-am spus că nu cred că este vorba despre traumatism vertebro-medular, ci despre o tumoră de trunchi cerebral. A doua zi, profesorul a programat operația pacientului respectiv și mi-a spus și mie să fiu prezent în sală. M-am bucurat mult.
Am intrat în operație a doua zi, așa cum fusese stabilit. Profesorul a deschis pacientul și a găsit o tumoră de trunchi cerebral întocmai cum îi spusesem eu cu o zi înainte. A exclamat atunci: „De mâine, lucrezi în secția mea!” Așa am scăpat de secția aceea dificilă din punctul de vedere al condițiilor. De atunci, am lucrat numai cu profesorul Arseni.
Înainte de acest caz, avusesem un alt bolnav cu un traumatism vertebro-medular. La noi în secție blocul operator era în reparație, așa că a trebuit operat în secția profesorului Arseni. Șeful meu m-a trimis pe mine, fapt care m-a bucurat foarte mult. Când m-au văzut surorile medicale, au început să-și dea coate și să se întrebe cine sunt și cât am să le țin în operație. Eu însă eram liniștit; aveam în minte toți pașii pe care trebuia să-i urmez. Am pus pacientul pe masă, am luat bisturiul, l-am deschis și am urmat timpii specifici laminectomiei. L-am operat foarte repede pe acel bolnav, motiv pentru care surorile au rămas stupefiate și m-au lăudat la profesor: „A venit un doctor care a operat extraordinar de frumos și foarte repede” – i-au spus ele.
George Grigoriu: Câți ani aveați atunci, domnule profesor Leon Danaila?
acad. Leon Danaila: Eram rezident. Intrasem de vreo doi ani la neurochirurgie, eram la început de drum, însă pentru că îmi plăcea mult chirurgia, cunoșteam pe de rost timpii operatori.
George Grigoriu: Așadar, deși aveați o vârstă fragedă, erați atât de sigur, încât ați intervenit pe creierul unui om. În plus, vorbiți cu atâta naturalețe despre acel moment, încât nu aveți cum să nu stârniți admirația noastră, a tuturor. De obicei, un tânăr care intră în sala de operații are toate motivele să se teamă, însă dumneavoastră vă aflați în prima linie, ca un artist care desena pe un șevalet. Deși erați foarte tânăr și lucrați cu creierul uman, făceați asta cu o naturalețe extraordinară.
acad. Leon Danaila: Nu mă obosea deloc ceea ce făceam și nici nu mă stresa. Nici acum nu-mi tremură mâinile; operez foarte bine.
După acel episod, am intrat în echipa profesorului meu; acesta opera și punea un tampon, lăsându-i pe ceilalți colegi – care erau mai înaintați în vârstă decât mine – să facă hemostaza. Auzind cât de frumos am operat pacientul cu traumatism vertebro-medular și văzând că medicii primari nu reușiseră să facă hemostaza, profesorul m-a trimis pe mine în sală. Îmi era jenă, fiindcă, spre deosebire de mine, care eram un biet specialist, aceia erau medici primari cu experiență.
Atunci, ca și acum, vederea mea era foarte bună. Nu am folosit niciodată ochelari, fapt ce contează foarte mult în actul operator. Am intrat în sala de operații, am aspirat pacientul și am văzut vasul care sângera, l-am coagulat și am oprit sângerarea. Așa am reușit să intru în grațiile profesorului Arseni, iar de atunci am operat împreună cu el. Pe mine mă prefera la operațiile grele.
Țin minte că odată a trebuit să plece; fusese chemat undeva. Am rămas să mă ocup singur de o operație foarte dificilă – cea mai dificilă intervenție din neurochirurgie; pacientul avea un neurinom de acustic. M-am bucurat mult că am fost lăsat să operez. De obicei, în urma unor astfel de intervenții pacienții rămân cu paralizie facială sau chiar pierd lupta cu viața. Operația de neurinom de acustic este foarte grea. A doua zi, profesorul l-a vizitat pe bolnav; acesta din urmă nu avea paralizie și era conștient. Intervenția fusese o reușită. Atunci, doctorul Arseni a pus capul în pământ și a plecat, fiindcă nu-i prea plăcea să-și laude colaboratorii.
Așa s-a dovedit că am talent și că știu ce implică actul operator. Așa cum v-am mai spus, îmi plăcea mult ceea ce făceam.
George Grigoriu: Domnule profesor Leon Danaila, la vârsta la care ați intrat pentru prima dată în sala de operații, rata de mortalitate în România era foarte crescută: 60%. În aceeași perioadă, în Statele Unite ale Americii, de exemplu, rata mortalității era de 4-6%. Acesta a fost motivul pentru care ați decis să mergeți peste Ocean și să acumulați informații de acolo. Este adevărat?
acad. Leon Danaila: Da. Când am venit în secția de neurochirurgie și am văzut cum operează profesorul Arseni, am rămas uimit. Așa era tehnica pe atunci: scotea tumora de pe creier cu degetul, fapt ce provoca hemoragie. De cele mai multe ori, pacientul fie rămânea paralizat pe viață, fie murea pe masa de operații. Mi-am spus atunci că niciodată nu am să operez în felul acesta, așa că am început să mă documentez. Am citit reviste de specialitate – destul de puține la noi pe atunci; majoritatea erau în limba rusă (și rușii au tehnici foarte bune în domeniul neurochirurgiei și nu numai. Rusia este o țară foarte mare și are nenumărate personalități în toate domeniile). Am cercetat apoi în arhiva secției de neurochirurgie de la noi; cheia o deținea secretara profesorului, iar eu o rugam să mi-o lase până a doua zi de dimineață. Îmi petreceam nopțile studiind și așa am aflat că în țara noastră mortalitatea operatorie ajungea la 60 de procente – era foarte mare. Citind cele câteva reviste din Statele Unite ale Americii, unde mortalitatea era de doar 4%, am luat hotărârea să merg și să studiez acolo. Eram curios să aflu ce tehnică operatorie folosesc ei, de au o mortalitate atât de scăzută.
George Grigoriu: La noi un pacient din doi murea atunci în urma unei intervenții chirurgicale.
acad. Leon Danaila: Da. Din păcate, profesorul Constantin Arseni nu avusese posibilitatea să studieze în străinătate, nu cunoștea nici limbi străine. Am făcut tot ce mi-a stat în putință să-i ajut pe oameni. La vremea aceea, ca să obții aprobare pentru a pleca în străinătate, trebuia să devii membru de partid. Am vorbit cu secretarul de partid, care era mai apropiat de vârsta mea, și l-am rugat să mă ajute să devin membru. Ca să-mi ofere acest statut, era nevoie de niște recomandări din Darabani, satul meu natal. Răspunsul nu a întârziat să apară; a venit din partea unui fost coleg de școală care avea o cârciumă în Darabani. Acesta a scris lucruri îngrozitoare despre mine, fără legătură cu realitatea. De pildă, a scris că tata fusese legionar și multe alte lucruri care l-au îngrozit pe secretarul de partid. Citind „recomandarea” din Darabani, m-a chemat și mi-a spus așa: „Danaila, nu numai că nu te fac membru de partid, dar te și arestează, dacă dau în vileag recomandarea primită din Darabani.” „Măi Nae, – l-am rugat eu – rupe-o!” Așa a și făcut, iar în scurt timp am primit o recomandare reală din satul natal.
George Grigoriu: Așadar, cu pixul unui cârciumar se putea frânge pe atunci destinul unui om… Din fericire însă, Cineva acolo, sus, vă iubea, așa că drumul dumneavoastră avea să fie altul. Ați ajuns în SUA, așa cum vă doreați dumneavoasta, domnule profesor Leon Danaila, și ați învățat neurochirurgia la cel mai înalt nivel.
acad. Leon Danaila: Să pleci în America în anii `80 era un lucru extraordinar. Odată ajuns acolo, am început să mă familiarizez cu tehnica lor. Foloseau microscopul operator cu ajutorul căruia era observat fiecare milimetru al creierului –organ extrem de important în care fiecare celulă nervoasă e sfântă. M-am întors în țară după un an și am introdus și la noi microscopul operator. În urma acestei proceduri, am obținut rezultate foarte bune, iar rata mortalității postoperatorii a scăzut și la noi considerabil, ajungând la 4%, ca în Occident.
George Grigoriu: Este important să precizăm faptul că americanii au vrut să vă oprească acolo.
acad. Leon Danaila: Da, au intenționat asta, însă mă trimiseseră în niște secții pe care americanii le evitau, așa că am refuzat. Nu aveam nicio șansă să evoluez în plan profesional acolo. Mi-am dorit să mă întorc în România; gândul îmi era la țara mea și la românii mei. Aici îmi erau rădăcinile. Părinții mei au fost oameni săraci, iar marea mea dorință era să-mi ajut familia și frații români.
George Grigoriu: În America aveați mai multe posibilități, domnule profesor Leon Danaila: tehnică medicală la cel mai înalt nivel, precum și recunoașterea pe care în România nu o aveți. În plus, dacă astăzi ați fi fost în Statele Unite, poate că ați fi avut statui în cele mai importante locuri.
acad. Leon Danaila: Nu, nu e deloc așa. Americanii își păstrează locurile bune pentru ai lor, își promovează oamenii, iar pe străini îi ignoră. M-am interesat cu privire la acest aspect. Nici măcar un român plecat peste Ocean nu a ajuns cineva. Într-adevăr, au salarii mai mari decât în România – unul și-a luat și avion cu banii obținuți în SUA –, însă nu au primit niciun titlu profesional. Vă dau un exemplu: a plecat în America un profesor român de la Spitalul de Urgență; când a ajuns acolo și a spus că e profesor în România, americanii nu i-au recunoscut statutul și l-au pus să treacă prin toate examenele: rezidențiat, examen de specialitate etc. A luat-o de la capăt. Aici era profesor, acolo nu mai era nimic… A suferit mult bietul om, ba chiar a făcut o nevroză din această pricină. Așadar, toți își promovează oamenii.
George Grigoriu: Nu pentru titluri v-ați întors dumneavoastră în țară, ci ca să folosiți talanții primiți de la Dumnezeu în favoarea celor suferinzi de acasă cărora nu li se dădea nicio șansă. Și totuși confranții nu v-au primit întotdeauna cu brațele deschise, dimpotrivă, ați avut și ispite. Însă de fiecare dată „Dumnezeu Și-a arătat lucrarea” în viața dumneavoastră, așa cum vă place să spuneți.
acad. Leon Danaila: După ce m-am întors din America, toți demnitarii care veneau la profesorul Arseni să se opereze îl rugau să mă ia și pe mine în sală, fapt care a atras după sine multă invidie. Profesorul Arseni și-a propus să scape de mine, așa că m-a mutat într-o clădire în care funcționează astăzi Spitalul Bagdasar. Așa am ajuns într-o clădire crăpată, cu furnici, fără instrumente, fără masă de operații. Norocul meu a fost că alături se afla Intreprinderea de Tehnică Medicală (ITM); mi-am cumpărat de acolo masă de operații și tot instrumentarul de care aveam nevoie. Surorile medicale mă țineau la curent cu reacțiile profesorului Arseni: „O să opereze acolo când or să zboare bivolii deasupra clădirii”, spunea el măcinat de invidie. Știa că nu am instrumente, că nu am grup de transfuzii, nici ajutoare… Cu toate acestea am început să operez încă de a doua zi. Toți veneau la mine la operație. După trei ani, aveam deja rezultate foarte bune, iar somitățile vremii mă căutau pentru reușitele mele. Profesorul Arseni a continuat să-și manifeste invidia și a făcut o solicitare la minister să fiu adus înapoi în secția lui. Acel document era de fapt copiat după cel scris de mine; se spunea acolo că nu există nici grup de transfuzii, nici ajutoare, nici instrumentar.
Am fost chemat la minister; știam ce mă așteaptă; eram sigur că nu-mi vor mai permite să fiu șef de secție și să-i îngrijesc pe bolnavi. Simțeam că vor să mă desființeze. Spre surprinderea mea, lucrurile stăteau cu totul altfel; am aflat că profesorul își dorea să mă întorc la el în spital, însă directorul general de la minister mi-a spus să rămân în spitalul pe care l-am pus pe picioare de unul singur.
Peste un timp, am devenit șef de secție. Scriam foarte mult, eram autor unic, în condițiile în care, în mod normal, profesorul Arseni trebuia trecut pe toate studiile. În caz contrar, erai dat afară.
După Revoluție, a venit la mine o doamnă; era o fostă pacientă de-a mea pe care o operasem de anevrism cerebral. Se simțea foarte bine. Doamna era fiica lui Dăscălescu, directorul general de la minister, cel care nu a vrut să mă mute înapoi în spitalul profesorului Arseni. Pe timpul lui Ceaușescu, Dăscălescu fusese prim-ministru. Așa am aflat că tatăl ei îmi salvase atunci cariera, refuzând să mă mute înapoi în secția lui Arseni. Acest fapt se explică prin rezultatele deosebite pe care le-am avut în profesia mea.
Cu timpul, am devenit medic, academician, am publicat articole și cărți de specialitate și am ajuns, la rândul meu, profesor. De fapt, fără să realizeze, profesorul Arseni mi-a făcut cel mai mare bine mutându-mă în acel spital uitat de lume.
George Grigoriu: Viața dumneavoastră este o adevărată pildă pentru cei care ne privesc. Nu ați abandonat niciodată crezul cu care ați pornit la drum, deși nu de puține ori ați simțit abisul și gustul umilinței. Vă propun să dăm timpul înapoi și mai mult și să ne întoarcem în perioada copilăriei petrecute în Darabani, o localitate situată undeva, în nordul țării. V-ați născut într-o familie modestă; tatăl dumneavoastră era neștiutor de carte, iar mama, deși făcuse doar patru clase primare, era foarte credincioasă. Îmi povesteați că acea perioadă trăită în neajunsuri și în sărăcie este greu de relatat. De foame, oamenii mâncau scoarță de copac, iar cadavrele deveneau nu de puține ori o delicatesă. Pare greu de crezut. Bolnavii ajungeau la doftoroaie, sau vrăjitoare. Și în tot acest context greu de imaginat, visul dumneavoastră era să învățați, să ajungeți medic și să-i vindecați pe oameni după metode științifice. Cine v-a influențat această trăire?
acad. Leon Danaila: Hotărârea de a mă face medic eu am luat-o. Depinde de fiecare persoană. Nu a avut cine să mă îndrume; tata nu știa carte, iar mama nu mi-a vorbit niciodată despre carieră. Copil fiind, vedeam mulți suferinzi, trăiam printre ei. Singura alinare le venea de la doftoroaie, care le descânta, sau de la preotul satului, care le citea rugăciuni, îi spovedea și îi împărtășea înainte de moarte. La noi în Darabani e o regiune foarte săracă. Întrebată dacă i-a dat ceva de mâncare bolnavului, familia lui spunea: „Da, i-am dat și pâine cu zahar și tot a murit.” Pâinea înmuiată în zahăr tos era o mâncare de lux la vremea aceea.
Când am văzut suferința oamenilor, am decis să mă fac medic. Nu am vorbit cu nimeni despre planul meu. Am trecut prin niște perioade foarte grele despre care nu prea vreau să vorbesc. Tata a venit de pe frontul de est în 1945 și îndată a fost arestat. Eu eram la liceu pe atunci, însă am fost dat afară din cauză că tata luptase împotriva sovieticilor. În anii următori, 1946 și 1947, a venit foametea. A fost o perioadă îngrozitoare. În fiecare zi mureau de foame câte zece-cincisprezece oameni. Toată regiunea Moldovei, și așa săracă, a fost cuprinsă de foamete.
Unii ajunseseră să fure și să mănânce cadavre, așa că oamenii le ascundeau prin poduri sau le încuiau în odăi, fiindcă preotul nu reușea să le înmormânteze în două-trei zile. Și familia mea a trecut printr-o perioadă destul de dificilă, așa încât am fost nevoit să mă duc pe malul Prutului ca să cerșesc. Da, am cerșit ca să-mi salvez familia. Aveam doi frați bolnavi, tata era arestat. A fost dus la Văcărești, apoi la Gherla și la Aiud. Singurul sprijin al mamei rămăsesem eu. Eram mic, aveam vreo 12-13 ani. Acolo, pe malul Prutului, mai primeam câte ceva de mâncare, căci se făcuse recolta de cereale. Unii nu-mi dădeau nimic și mă înjurau. Ca să adun câte ceva de mâncare, străbăteam 20-30 de kilometri și dormeam în pădure pe frunze; nu erau animale sălbatice, pentru că toate muriseră; aerul era insuportabil din pricina cadavrelor. După vreo zece zile mă întorceam acasă cu câte un pumn de făină sau de mălai. Așa mi-am salvat familia de la moarte. Oamenii mâncau și coajă de copac și, pentru că nu avea proteină, se umflau, făceau edeme, se infectau și mureau. Perioada în care am fost nevoit să cerșesc a fost foarte grea; nici nu prea pot să vorbesc despre ea.
Astăzi, când privesc înapoi, realizez cât de greu a fost atunci. Cu toate acestea, nu am renunțat la drumul meu și nu mi-am abandonat nicio clipă dorința de a deveni medic. Am învățat mult și am reușit. Aveam la Dorohoi colegi care luau note mai mari decât mine, chiar dacă răspundeam la fel de bine ca și ei; lor le puneau profesorii 10, iar mie 7 sau 8. De ce? Fiindcă erau fii de profesori, de primari sau de polițiști. Cu toate acestea, nu m-am descurajat; am mers înainte.
Am avut un profesor foarte bun de științe naturale de la care am învățat multe. Eram înscris într-un cerc de anatomie și fiziologie, domenii la care mă pricepeam foarte bine. La el aveam numai 10, însă la matematică am fost la un pas să rămân corigent. Disperat de situația în care mă aflam, am început să învăț asiduu și la matematică și am făcut o teză impecabilă. Cum era să rămân corigent? Dacă ar fi aflat ai mei, care mă țineau cu greutate în liceu, aș fi fost pierdut. Profesorului nu-i venea a crede că acea teză notată cu 10 era a mea – aveam numai 4 și 5 în oral. Așa am reușit să nu rămân corigent în acel an. Fraților mei le plăcea matematica, în vreme ce eu eram pasionat de anatomie. Mi-am spus în sinea mea: „Ce câștigi dacă rezolvi niște probleme? Dar dacă vindeci un om e ceva extraordinar. Viața este cea mai scumpă de pe pământ.”
La sfârșitul liceului am cerut o adeverință care îmi era necesară pentru înscrierea la facultate. Colegii mei notați numai cu 10 își doreau ca și mine să dea la medicină. Cei din jurul meu nu aveau încredere în mine: „Cum să dai tu la medicină, când ai numai note mici?” După multe rugăminți, am primit acea adeverință și m-am înscris la Facultatea de Medicină. Am dat examen la Iași, apoi m-am întors acasă. După o lună, am primit o carte poștală de la un prieten care dăduse la Politehnică. „Dragă Leon, – scria el – dintre toți care ați dat examen la medicină, numai tu ai reușit. Toți ceilalți au căzut.” Ce bucurie! Auzind acestea, părinții mei au început să plângă – nu de bucurie că am reușit, ci de necaz că nu mai avea cine să-i ajute la munca câmpului, la plug, la prășit, la secerat.
La început a fost foarte greu, apoi, datorită faptului că învățam foarte bine și aveam note mari, am obținut bursă de merit. În toți anii de studiu am avut bursă de merit; era o sumă modică: 100-150 de lei pe lună, bani cu care îmi rezolvam problemele cotidiene. Umblam cu o cămașă cârpită, cu guler ros. Un coleg mi-a spus că peste drum de facultate se afla un croitor. Am mers la acel croitor și, în schimbul a zece lei, mi-a schimbat gulerul. „Măcar gulerul să arate frumos – mi-am spus eu atunci –, căci mă mai duc și eu la întâlniri.” Aveam guler nou și cravată, era tot ce conta. Faptul că în spate cămașa era cârpită nu mai avea nicio importanță. Așa am reușit să rezist în timpul facultății.
Și în facultate, ca și în liceu, cei care erau membri de partid luau numai note de 10, eu însă aveam și note mai mici. Îmi plăcea mult chirurgia, cum v-am mai spus. Îi rugam pe profesori să mă ia și pe mine în sală, ca să învăț pașii unei intervenții chirurgicale. Am învățat foarte mult.
După terminarea facultății, trebuia să profesez trei ani la țară, iar în toată această perioadă eram obligat să lucrez un an într-un spital pe un salariu mai mic decât al unui medic din mediul rural. Pe mine nu mă interesa salariul; îmi doream să câștig experiență și să învăț tot mai mult. Cei de la spital și-au dat seama de capacitățile mele și îmi dădeau o serie de responsabilități. Internistul, ginecologul, chirurgul, toți aceștia mă lăsau să conduc secțiile când plecau în concedii. Mai greu mi-a fost la pediatrie, fiindcă în facultate nu studiasem această ramură, însă șeful de secție avea mare încredere în mine: „Te descurci tu”, mi-a spus el, și așa a fost.
După un an, directorul spitalului a făcut un document prin care cerea să mai fiu lăsat în acea unitate sanitară. Aveau nevoie de mine. În cel de-al treilea an însă am fost la circumscripție la Dărmănești, lângă Comănești. Acolo era multă birocrație. Trebuia să mă ocup de dosare; se emiteau certificat de naștere ori de deces, acte pentru sifilitici ori pentru tuberculoși. Nu-mi plăcea deloc birocrația, așa că l-am rugat pe un agent sanitar să se ocupe el de documente. În tot acest timp eu mă pregăteam pentru rezidențiat. Pe atunci, puteai să dai examen de rezidențiat în orice regiune din țară, iar eu îmi doream la București. „N-or fi ăia mai deștepți decât mine”, îmi spuneam eu în sinea mea. Am citit mult în acea perioadă, iar când venea un control de la Bacău, trimis de doctorul Ursache, un om foarte serios și foarte sever, primeam mereu amenzi, fiindcă nu-mi duceam la îndeplinire activitatea birocratică. Eu studiam… Când se uitau în dosarele respective, își puneau mâinile în cap. După ce am terminat și ultimul an de practică la țară, m-am înscris la examenul de rezidențiat. Înainte însă am mers la doctorul Ursache să-i cer o adeverință. Auzind că vreau să mă înscriu la București, acesta a încercat să se opună, pretextând că am foarte multe amenzi și că în facultate nu am fost un student de 10 pe linie. În cele din urmă, mi-a dat acea adeverință. Am dat examenul și am reușit să iau rezidențiatul la București, deși nu eram membru de partid. Pentru membrii de partid, jumătate din notă era deja luată. Și așa am ajuns la profesorul Constantin Arseni, la neurochirurgie.
George Grigoriu: Așadar, țăranul din Darabani care odinioară lupta ca să-și salveze familia, mâncând, poate, chiar scoarță de copac, ajungea să intre la Facultatea de Medicină din București. De aici avea să se deschidă un drum pe care astăzi îl priviți cu o naturalețe extraordinară, dar și cu o foarte mare modestie. Țăranul din Darabani, originar din Moldova lui Creangă, se regăsește astăzi în Top 500 genii ale secolului al XXI-lea. Cartea a fost editată de americani și este o Biblie a personalităților secolului al XXI-lea.
acad. Leon Danaila: Nu am avut nicio pilă, să știți.
George Grigoriu: Țăranul de odinioară a ajuns astăzi în constelația marilor genii ale lumii, alături de Einstein și de multe alte personalități remarcabile ale științei. Parcă și ceva din fizionomia dumneavoastră aduce cu marele savant.
acad. Leon Danaila: Referitor la Einstein, aș vrea să vă relatez o întâmplare din viața lui. Se afla la liceu în Germania. Tatăl lui, de profesie comerciant, a venit să-l întrebe pe directorul liceului ce meserie ar putea face băiatul. Directorul i-a spus că i se pare că e cam redus mintal și că nu crede că va putea face vreo meserie. După ce a terminat liceul, Einstein s-a hotărât să dea la facultate, însă a picat în primul an. Abia anul următor, cu mare greutate, a reușit să ia examenul. Când a terminat studiile universitare, a căutat un post de învățător sau de profesor pe undeva. Nimeni nu l-a primit, fiindcă avusese note mici în facultate. Așa se face că s-a angajat la un institut de avizare a unor invenții și inovații. Nu se știe ce s-a petrecut cu el acolo, că, în scurt timp, a elaborat Teoria relativității absolute și Teoria relativității simple.
Prin urmare, copiii care nu sunt premianți de mici nu ar trebui judecați, fiindcă nu știm ce ascund; au și ei genialitatea lor. Așa s-a întâmplat și cu Albert Einstein; îi plăcea să facă numai ce voia el. Detesta programul de la liceu, citea doar ceea ce îi făcea plăcere, fapt pentru care lăsa impresia unui copil „redus mintal”, așa cum îl numea directorul.
După ce a devenit celebru datorită Teoriei relativității, s-a mutat la New York unde s-a întâlnit cu un prieten. Umbla îmbrăcat foarte lejer, în haine ponosite. Întrebat de prietenul său de ce umblă așa ponosit pe stradă, Einstein i-a spus: „În New York nimeni nu mă cunoaște.” După un an, s-a întâlnit iar cu prietenul respectiv care i-a atras și de această dată atenția asupra felului în care era îmbrăcat maestrul. Răspunsul savantului a venit imediat: „Ce rost are? În New York toată lumea mă cunoaște.”


