George Grigoriu: În istoria lumii nu a existat niciodată un eveniment mai copleșitor și mai măreț decât cel de acum 2000 de ani, în care Dumnezeu a depășit orice rațiune umană, alegând să Se facă asemenea nouă. Ne-a oferit, astfel, răspunsurile la întrebările milenare „De unde venim?”, „Cine suntem?” și „Încotro ne îndreptăm?”. Apoi, pentru a ne transmite și lecția supremei iubiri, tot El a ales să Se lase crucificat chiar de către cei pe care din iubire i-a creat.
Acesta a fost momentul prin care Dumnezeu ne-a arătat că sensul vieții se află dincolo de moartea somatică, sfidând orice logică știută, și că existența pământească este doar o prefigurare a celei veșnice. „Eu sunt învierea și viața; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi. Și oricine trăiește și crede în Mine nu va muri în veac.” (Ioan 11, 25-26). Este mesajul Domnului, Cel ce a trecut dincolo de piatra mormântului din Ierusalim, ajutându-ne să înțelegem că singurul mormânt de care ar trebui să ne temem este cel al necredinței și al singurătății.
Iată marele paradox al dragostei lui Dumnezeu: deși de necuprins, S-a lăsat pironit pe cruce; deși veșnic, Și-a asumat clipa suferinței; deși avea opțiuni infinite, S-a lăsat condus de cea mai urâtă opțiune umană. Nu piroanele L-au răstignit pe Hristos, ci iubirea. Stânca de la intrarea în mormânt s-a rostogolit nu pentru a-I permite lui Hristos să iasă, ci pentru a ne lăsa pe noi să intrăm. În mod paradoxal, cea mai bună veste primită vreodată de umanitate a venit dintr-un mormânt și a fost „Hristos a înviat!”.
„Hristos a înviat!” le spun și eu invitaților mei speciali de astăzi, ÎPS Casian, arhiepiscopul Dunării de Jos, și dr. Radu Țincu.
ÎPS Casian: Adevărat a înviat!
Radu Țincu: Adevărat a înviat!
George Grigoriu: Vă propun ca în aceste clipe de bucurie să ne gândim la cuvintele Mântuitorului: „Unde sunt doi sau trei, adunați în numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor.”(Matei 18, 20). Bucuria despre care vorbește Mântuitorul poate avea două sensuri – un sens fizic, exprimat prin zâmbet, și unu sufletesc, despre care aș vrea să discutăm astăzi. Ceea ce urmează să vadă telespectatorii noștri este un dialog între știință și teologie despre bucuria Învierii.
ÎPS Casian: Preotul este un slujitor al Altarului Învierii integrale – Învierea sufletească și cea trupească –, la fel și medicul: este un slujitor îmbrăcat zilnic în halatul alb al învierii și aflat în fața altarului fratelui său întru Hristos. Împreună căutăm să refacem ceea ce era unit încă de la început, adică să creăm punți între știință și teologie. A dispărut fragmentarea celor două brațe ale vieții: medicina pentru suflet și cea pentru „cortul” sufletului, adică pentru trup. Mai cu seamă în ultimii ani, Mântuitorul parcă a părăsit lumina și frumusețea Preasfintei Treimi din ceruri. De ce spun asta? Pentru că cerul predilect al lui Hristos este suferința umană pentru care S-a întrupat și pe care a ridicat-o în trupul Lui, preferând să devină de două ori Medic – atât pentru vindecarea noastră spirituală, cât și pentru cea trupească. De aceea este numit „Doctorul sufletelor și al trupurilor noastre”.
Îndeosebi în perioada aceasta greu încercată pentru umanitate Hristos le-a dat odihnă neodihniților doctori. Vă mulțumesc că l-ați invitat astăzi pe domnul doctor Radu Țincu; nu e un medic oarecare, ci unul care crede că există o latură spirituală a medicinei, dar crede și în puterea vindecătoare a Mântuitorului Hristos, Care îl vindecă și pe el de nerăbdare și de neputință și îl ajută să stea de gardă ani la rând pentru salvarea de vieți omenești. În plus, doctorul Țincu este o trâmbiță bine vestitoare că moartea poate fi învinsă prin credință și că însănătoșirea pacienților din secția ATI reprezintă un crâmpei de înviere. Duhovnicul vede la „terapia intensivă” a Spovedaniei învierea sufletului, tot așa cum medicul din secția ATI vede învierea trupului.
Învierea lui Hristos este un act la timpul prezent continuu; nu acum 2000 de ani a înviat Mântuitorul, ci astăzi, acum. Sigur că putem fragmenta timpul, dacă vrem. Or, Iisus Hristos a sfințit timpul și ne-a arătat că are trei dimensiuni – rădăcinile prezentului în trecut și fructele prezentului în viitor. El rămâne ieri, azi și în veci făclia aprinsă a Învierii din noi. Așa cum spuneam, Învierea e un fapt continuu, iar comemorarea acestui fapt după 2000 de ani este șansa de a ne adăpa din Fântâna adâncă a vieții pure spre pacea sufletului și a trupului nostru. Numai așa ne vom putea bucura de viața de dincolo de moarte și de pacea dintre noi. Aceasta este Învierea.
George Grigoriu: A vorbi despre Înviere într-un spațiu sacru nu este o piatră de poticnire, însă a aborda acest subiect într-un limbaj medical e delicat. Domnule doctor, ce înseamnă Învierea pentru omul care stă la căpătâiul bolnavului, al celui care se află între viață și moarte? Nu sunt deloc puțini cei care înving moarte, se întorc printre oameni și dau mărturie despre ceea ce li s-a întâmplat Dincolo.
Radu Țincu: Din perspectiva Învierii lui Hristos, acest fenomen (ieșirea din comă și întoarcerea la viața pământească) nu este în contradicție cu medicina actuală. Oamenii de știință au demonstrat că rugăciunea, precum și Taina Sfântului Maslu sunt elemente extrem de importante în viața bolnavului. Au fost dovedite științific efectele curative pe care le are rugăciunea; în momentul în care cei apropiați se roagă pentru bolnav, se modifică anumite frecvențe cerebrale și se eliberează o serie de neurotransmițători.
De asemenea, în timpul Maslului, energia pozitivă degajată de creierul celor care se află la căpătâiul bolnavului realizează un scut energetic în jurul lui. Toate acestea sunt dovedite din punct de vedere științific. Despre Înviere ni se vorbește și în Sfânta Scriptură, în Evanghelii ni se arată clar că Hristos a înviat și că El nu a venit pe pământ doar pentru tămăduirea sufletului, ci și pentru vindecarea trupului; există numeroase mărturii despre vindecările înfăptuite de Hristos cât timp a fost pe pământ. Acest fapt a putut fi explicat parțial și din punct de vedere științific. Este evident că nu putem dovedi totul, întrucât nu avem cum să pătrundem atât de profund în filozofia lui Dumnezeu și a modului în care a creat și în care conduce El lumea. Nu cred că, dacă am dovedi totul, lucrurile s-ar schimba. Să nu uităm că Hristos Însuși era printre oameni, și ei nu-L credeau. Făcea minuni – învia din morți (l-a înviat pe Lazăr), tămăduia orbi, scotea diavoli din oameni – și cu toate acestea L-au răstignit. Prin urmare, nu cred că această solicitare rațională (de a descoperi totul) va rezolva lipsa credinței.
Credința se învață până la un punct; dincolo de acest punct, ea trebuie trăită. Credința nu se adresează creierului, ci sufletului nostru. Vom crede cu adevărat atunci când sufletul va intra într-o rezonanță cu Dumnezeu. Oricât am încerca să explicăm aceste lucruri din punct de vedere științific, nu vom reuși niciodată să aflăm totul; sufletul este o entitate atât de subtilă, abia o simțim înlăuntrul nostru. Oricât am încerca să-l aducem în zona rațională, va rămâne într-o latură obscură a ființei noastre – mă refer la acea obscuritate pozitivă, în mijlocul căreia se găsește cel mai important sentiment în opinia mea: iubirea. În suflet se regăsește iubirea pe care Dumnezeu a revărsat-o peste noi. Ea aprinde în inimile noastre Lumina Învierii. Prin urmare, Lumina Învierii se află în fiecare dintre noi datorită iubirii – sentiment pe care ar trebui să-l cultivăm, pentru a-i da sufletului posibilitatea să rezoneze cu Dumnezeu.
George Grigoriu: Fizica cuantică vorbește astăzi despre energie și despre lumină, însă aceste aspecte erau știute deja datorită credinței de către sfinții părinți.
ÎPS Casian: Ceea ce domnul doctor a exprimat atât de profund ne oferă posibilitatea să observăm cât de importantă este dimensiunea cercetării cu instrumentele înțelepciunii pe care Dumnezeu le-a așezat într-un dialog interior permanent. Or, astăzi, din cauza exteriorizării exacerbate, nu mai simțim acel dialog lăuntric. Acolo, înlăuntrul nostru, sufletul rezonează cu mecanismele cerebrale ale unui „computer” pe care nu vom reuși niciodată să-l descoperim. Niciodată nu vom putea realiza că purtăm în noi un „computer” – izvorul tuturor computerelor din lume.
Cât despre știință, aceasta nu este altceva decât puțina investigație a unui potențial extraordinar de adânc și de tainic: „Ceea ce mă impresionează în toată fizica modernă, de la mișcare la realitatea cuantică, este tainicul”, mărturisea Einstein. Cine poate înțelege dialogul dintre suflet/inimă și creier/rațiune/minte? Credința le-a unit într-o realitate dispărută din spectrul nostru zilnic – omul. Nu sunt preocupat de faptul că nu avem suficiente argumente științifice pentru a demonstra credința. Taina nu poate fi demonstrată științific. Trăirea nu are nevoie de laborator – este sau nu este. Iubirea, la rândul ei, este sau nu este. Unde se află iubirea și trăirea? În om. Am rămas datori cercetării omului; suntem în urmă cu mai bine de un secol. Știați că Nașterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos este un act de cercetare a omului? Iată ce spune o rugăciune: „Cercetatu-ne-a pe noi de sus Mântuitorul.” Cum ne-a cercetat Mântuitorul? A pus stetoscopul veșniciei pe plămânul fragil din pământ și a făcut din el persoană.
Prin urmare, va trebui să dialogăm mai mult cu noi înșine și cu semenii noștri. Omul însuși este un miracol. Fizica actuală nu mai este mecanică, ci identifică lumina din întuneric, vorbește despre întunericul luminos. Lumina din interiorul nostru este energie. Or, Dumnezeu ne-a spus încă de la început că pe toate le-a făcut din lumină, iar Mântuitorul ne-a luminat inclusiv în faptele noastre pământești. Nu e o Înviere permanentă atunci când faci bine? Marea investiție este în om. Când investești într-un om, guști din Înviere. Iată ce găsim la Sfântul Grigorie al Nissei: „Urcă-te prin făpturi și gustă-Mă pe Mine, Care sunt Învierea și Viața!” Tainicul trebuie deci descoperit în interiorul nostru, el este în integralitatea ființei umane. Părintele Dumitru Stăniloae mai este cunoscut drept „teologul iubirii”, pentru că a reașezat relația dintre Dumnezeu și om prin iubire. Vorbim mai întâi despre iubirea „răstignită” din secția de Terapie Intensivă și apoi despre iubirea „înviată”. Iubirea „înviată” se reflectă în faptele de milostenie, de întrajutorare pe care le face bolnavul tămăduit pentru semenii lui aflați în suferință, ca răspuns la dragostea lui Dumnezeu. Asta înseamnă Înviere. Părintele Stăniloae ne invită pe toți să ne poziționăm în fața lui Iisus Hristos, Dumnezeu adevărat și Om adevărat. Omul care simte prezența lui Iisus Hristos în viața lui se află într-un dialog permanent cu Dumnezeu.
Din perspectivă științifică, Toma este chemat să verifice, să cerceteze: „Adu degetul tău încoace și vezi mâinile Mele și adu mâna ta și o pune în coasta Mea și nu fi necredincios, ci credincios” (Ioan 20, 27). Iisus nu a făcut decât să treacă prin piatra mormântului, să intre prin ușile încuiate și să descuie astfel zăvoarele de pe mintea și de pe inima ucenicilor înfricoșați. În definitiv, lumina este substanța materiei, de aceea trupul Domnului, eliberat de greutatea materiei, a trecut diafan prin piatră. Domnul „nu a mai rămas un vis-a-vis” – cum spune Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române –, ci pe toate le-a adus în interiorul nostru.
Principala problemă nu este cercetarea omului din punct de vedere științific, ci cercetarea lui pe patul de suferință. Acolo devii de două ori om; ajutându-l pe bolnav să-și recapete sănătatea, îl treci dincolo de pragul morții. Medicii din secția ATI știu mult mai bine decât noi cum operează tainicul și nevăzutul în realitățile dramatice din creier, din inimă ori din plămâni.
George Grigoriu: Astăzi, în Lumina Învierii, purtăm un dialog între credință și știință; avem alături un ierarh care se sprijină pe argumente științifice, dar și un medic care își exprimă dragostea față de pacienți cu argumente scripturistice. Dialogul nostru este unul echilibrat, o punte între știință și teologie. Domnule doctor, mesajul Învierii este un mesaj al bucuriei; din punct de vedere științific, bucuria are legătură cu dopamina. În urmă cu 2000 de ani, când Hristos le spunea oamenilor „Bucurați-vă!”, făcea o trimitere de tip științific pe care nimeni nu era capabil să o asume. Astăzi, iată că se confirmă mesajul hristic. Ne-a luat mult timp să înțelegem ce voia Hristos să ne spună.
Radu Țincu: Pentru unii dintre noi este un timp pierdut în încercarea de a tot cerceta. Paradoxul cercetării continue este să pui întrebări suplimentare la care nu vei putea găsi răspunsuri care să te mulțumească sau care să te liniștească. Din punctul meu de vedere, teologia și medicina nu ar trebui să fie în antiteză, ci în complementaritate sau fluiditate; acolo unde se oprește medicina, poate să continue credința. Pacienții copleșiți de suferință fac singuri pasul către credință. Această înlănțuire de evenimente este stereotipică; oamenii care vin la spital suferă, iar când suferința le depășește pragul de toleranță, întind mâna către credință, pentru că au nevoie de ea.
George Grigoriu: Este acela un moment al învierii?
Radu Țincu: Cu siguranță, acela este un moment al învierii. Pacienții din secția ATI care s-au trezit din comă au înviat cu adevărat; nu vorbim doar despre învierea trupului, adică despre tămăduire, au înviat și din punct de vedere spiritual, conceptual. Și-au resetat în totalitate percepția asupra propriei existențe și au înțeles că viața are alte valențe. Pentru mulți, moartea este înspăimântătoare numai când se gândesc la acel moment de trecere. Eu cred totuși că este mai înspăimântător să fim vii, dar morți în realitate. Din păcate, există acest paradox: al omului viu care a uitat să mai trăiască. Un astfel de om nu mai trăiește, fiindcă sufletul îi este mort, stins de patimi. De multe ori lumina învierii din sufletul nostru este stinsă, fiindcă nu urmăm Calea, Adevărul și Viața; fără Hristos, nu vom avea acea trăire interioară care să ne ducă mai departe pe calea mântuirii. Nu trebuie să așteptăm învierea după moarte, ci să învățăm să trăim și să fim vii încă din timpul existenței noastre pe pământ. Cum putem trăi cu adevărat? Prin iubire, prin rugăciune, prin fapte bune. Pentru majoritatea oamenilor, credința și religia sunt lucruri abstracte. În realitate, nu este deloc așa; religia și credința sunt aplicabile în viața de zi cu zi. În plus, răspund unor nevoi fundamentale.
Omul nu are nevoie de lucruri sofisticate, ci vrea să simtă că iubește și că este iubit, să simtă că face fapte bune. Nimic nu este mai frumos și mai înălțător pentru un om decât atunci când simte că a făcut ceva bun pentru aproapele lui. Nimic nu este mai frumos decât să știi că îți poți învinge slăbiciunile; cea mai mare dovadă a libertății este să ne călcăm în picioare patimile.
George Grigoriu: Acest lucru poate fi pus în practică?
Radu Țincu: Sigur că da.
ÎPS Casian: Și sfânta Biserică ne vorbește despre învierea dinaintea Învierii; într-adevăr, nu doar trupul este muribund, ci și sufletul, așa cum a arătat domnul doctor mai sus. Să ne amintim o rugăciune: „Pentru păcatele mele mi se îmbolnăvește sufletul și bolește și trupul meu.” De aceea Mântuitorul a primit trup, ca în trupul Lui să guste moartea fără de păcat, iar noi să primim arvuna învierii încă din lumea aceasta.
Nu Hristos a fost răstignit pe cruce, ci păcatul, adversarul Lui, adică diavolul. Pe cruce este iubirea răstignită, pentru a învia iubirea opturată în noi. Noi, creștinii răsăriteni, nu avem nevoie să vedem trupul însângerat al Domnului; am preluat Lumina de dincolo de sânge. Sângele lui Hristos se prelinge în noi prin Sfânta Taină a Împărtășaniei. Euharistia devine astfel medicamentul vieții veșnice încă de pe pământ, așa cum spune și Sfântul Ignatie Teoforul.
Cu șase zile înainte de răstignire, Domnul S-a schimbat la față: „Și veșmintele Lui s-au făcut strălucitoare, albe foarte ca zăpada (…).” (Marcu 9, 3). Apostolii nu au putut recepta această lumină, fiindcă era lumina de Dincolo, însă au pregustat-o. Când a coborât de pe Tabor, a găsit la poalele muntelui un copil îndrăcit; starea acelui copil era rezultatul bolii sufletești care distruge comunicarea dintre suflet și trup. Văzându-l în chinuri cumplite, Iisus l-a vindecat. Prin urmare, scopul Învierii este unul terapeutic. Vindecarea de moarte și de frica ei se realizează astfel: vorbim mai întâi despre învierea dinainte de înviere prin post, prin rugăciune și prin refuzul degradării omului. Păcatul este o moarte lentă, atât din punct de vedere biologic, cât și spiritual. Forma supremă a degradării omului este violența verbală care naște violență fizică. Uciderea unui om nu va fi justificată în vecii vecilor. Una dintre poruncile din Decalog este „Să nu ucizi!” Învierea spirituală are efecte extraordinare asupra întregii persoane.
Bucuria pe care o căutăm astăzi nu e o făclie care se stinge ușor; ea trebuie să rămână vie. Mesajul „Veniți de luați Lumină!” înseamnă de fapt „Veniți de luați bucurie prin Lumină!” Primul cuvânt pe care îl rostește Mântuitorul Iisus Hristos după Înviere este „Bucurați-vă!”. Termenul românesc „bucurie” nu exprimă semnificația profundă a mesajului hristic. Cuvântul „Χαρά” (= bucurie) din limba greacă se traduce prin „harul vieții”. Îndemnul „Χαίρομαι!” (=„Bucură-te!”) înseamnă de fapt „Ia harul bucuriei” din izvorul vieții veșnice! Bucuria aceasta înviază energiile lăuntrice; dopamina despre care vorbeați mai sus nu este altceva decât lumina Învierii. Ea alungă tristețea și aduce bucurie în sufletele noastre. Bucuria amplifică rezervele interioare ale dorinței de a le face bine semenilor. Al doilea cuvânt pe care l-a rostit Mântuitorul după Înviere este pacea: „Pace vouă!”, le spunea ucenicilor Săi.
Pacea și bucuria sunt două mari șanse pe care omul le poate primi la Înviere spre a le așeza în fapte bune: „Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, așa încât să vadă faptele voastre cele bune și să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri.” (Matei 5, 16). În acest sens, Biserica nu este numai un loc de recuperare a liniștii pentru minte și pentru suflet, ci ne alimentează cu uleiul faptelor bune: „Biserica este spital, nu tribunal” (Sfântul Ioan Gură de Aur). În secolul al VII-lea, Sfântul Maxim Mărturisitorul spunea că „Biserica este laboratorul Învierii.” Așa cum spitalul ne ajută să înviem din boală, tot astfel și Biserica lui Hristos ne dă șansa să ne înviem sufletele.
George Grigoriu: Domnule doctor, tot Sfântul Maxim Mărturisitorul spunea că la început „trupul omului se hrănea din suflet, iar sufletul se hrănea din Duhul Lui Dumnezeu.” După cădere, lucrurile s-au inversat: „duhul omului a ajuns să se hrănească din trup, iar trupul din pământ.” Revenind la bucurie, vă propun un exercițiu de imaginație: atunci când mergem la un eveniment fericit, ne bucurăm. Însă, la finalul petrecerii, ne simțim obosiți, epuizați. Să fie oare o capcană în îndemnul Mântuitorului? Ne vrea Hristos „obosiți” la finalul acestei „petreceri”?
dr. Radu Țincu: Sunt două moduri diferite de a te bucura – vorbim, pe de o parte, de bucuria materială, iar, pe de altă parte, de bucuria în Hristos. „Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi folosesc.” (I Corinteni 10, 23). Cei mai bogați oameni, care duc o viață luxoasă, sunt și cei mai depresivi sau înclinați spre stări psihiatrice asociate depresiei. Aceștia, chiar dacă se bucură la petreceri, sunt solitari și măcinați permanent de un conflict interior. De cele mai multe ori, ajung să fie tratați de psihiatri. Nu la acest tip de bucurie face referire Hristos când spune: „Bucurați-vă!” Bucuria autentică este cea în Hristos; ea este constructivă, creativă și aduce o emoție generatoare de energie pozitivă ce ne ajută să mergem mai departe. Aflat pe Muntele Măslinilor, Mântuitorul Iisus Hristos i-a îndemnat pe ucenicii Săi astfel: „Privegheați și vă rugați, ca să nu intrați în ispită. Căci duhul este osârduitor, dar trupul neputincios.” (Marcu 14, 38). Bucuriile materiale sunt adevărate ispite; ele nu fac decât să ne consume energia interioară.Principala problemă a omului actual o reprezintă conflictul dintre suflet și trup. Trupul îi generează sufletului hrană otrăvitoare de care nu are nevoie. Sufletul nu poate fi hrănit nici de trup, nici de pământ. Hrana lui este Lumina lui Dumnezeu, iar acea Lumină trebuie să fie în noi. Cu cât ne depărtăm mai mult de ea, cu atât vom fi mai cuprinși de moarte, deși suntem vii.
George Grigoriu: Bolnavul, copleșit de durerile trupești, este și un om obosit sufletește?
dr. Radu Țincu: Foarte mulți bolnavi sunt obosiți sufletește. Știu asta din discuțiile cu ei. Faptul că, aflați pe patul de spital, solicită prezența unui preot, se roagă și vor să se spovedească și să se împărtășească ne arată că sufletul lor este obosit. Nu doar trupul, ci și sufletul lor are nevoie de recuperare. Vindecarea sufletului vine din credință și trebuie să fie sinceră. Pe Dumnezeu nu-L putem păcăli. Avem exemplul tâlharului răstignit împreună cu Hristos; acesta este sincer și Îi cere Mântuitorului să-l pomenească în Împărăția cerurilor: „Pomenește-mă, Doamne, când vei veni în împărăția Ta” (Luca 23, 42). Și atunci, Hristos face un gest unic: pironit pe cruce, îi spune tâlharului care s-a pocăit: „Adevărat grăiesc ție, astăzi vei fi cu Mine în rai.” (Luca 23, 43). Este dovada clară că pocăința adevărată și sinceră poate șterge toate păcatele.
George Grigoriu: Pocăința produce efecte și asupra trupului? Unde acționează ea? Asupra creierului, asupra inimii?
dr. Radu Țincu: Pocăința și iertarea sunt două sentimente extrem de importante nu doar în plan spiritual, ci și din punctul de vedere al sănătății trupești. Am cunoscut oameni aflați pe patul de spital care nu au murit până ce nu a venit un membru al familiei căruia să-i ceară iertare fiindcă îi greșise în trecut. Conflictul din interiorul lor nu-i lăsa să treacă dincolo. Am avut pacienți care și-au așteptat frații din străinătate, pentru că voiau să se împace cu ei. Abia în momentul în care primeau iertarea de la cei dragi treceau liniștiți dincolo. Iertarea și pocăința sunt generatoare de iubire interioară, ele aprind făclia sufletului.
George Grigoriu: Cum acționează iertarea asupra organismului uman?
dr. Radu Țincu: Iertarea implică o stare pozitivă a omului. Cel care iartă are o liniște interioară. În acel moment, în corpul lui se descarcă niște substanțe care acționează la nivelul creierului. Nu discutăm aici doar despre dopamină, ci și despre betaendorfine ori serotonină. Este implicată, de asemenea, o serie de neurotransmițători care reglează activitatea cardiacă. Iertarea este opusul mâniei, al furiei. Mânia determină accelerarea tensiunii arteriale și a pulsului. Și undele cerebrale sunt rapide în timpul stărilor de furie. Însă, când omul are puterea să ierte, se liniștește din toate punctele de vedere. Mânia generează insomnie, întrucât furtuna hormonală nu ne mai lasă să dormim. Ne vom putea recăpăta liniștea abia în momentul în care îl vom suna la miezul nopții pe aproapele nostru și îi vom cere iertare. Așa ne învață și Sfânta Scriptură.
ÎPS Casian: „Mâniați-vă și nu greșiți; soarele să nu apună peste mânia voastră.” (Efeseni 4, 26). Domnul doctor, în discursul său, a bătut la porțile harului. Pacea se așază peste sufletul omului în momentul Botezului; atunci cerem „pecetea harului Duhului Sfânt”. Rugăciunile preotului au un efect concret asupra stării psihice a pruncului care încă de pe atunci simte simfonia unei paternități lăuntrice – nu doar biologice, ci și spirituale. Copilul află prima dată că este îngeraș, pe Dumnezeu Îl numește „Doamne, Doamne”, bucuria Împărtășaniei o asociază cu pieptul matern; Trupul și Sângele Mântuitorului sunt pentru el hrana din pieptul Bisericii, adică din Sfântul Potir. În timpul Sfintei Euharistii se produce un miracol în trupul și în sufletul pruncului. În România se împărtășesc mai mulți copii și părinți tineri decât vârstnici. Primăvara vieții creștine este simbolizată de părinții care țin pe brațe fructul dragostei lor și îl aduc la biserică să-l împărtășească. Pruncul este înnoit și primenit nu doar pe dinafară, cu hăinuțe curate, își primenește și își înnoiește și hăinuța sufletului prin Sfânta Taină a Botezului. Așa cum spunea domnul doctor, sinapsele creierului nostru intră în alertă atunci când îl lovim cu un gând rău pe aproapele nostru. Așa cum intră hoții în casă și fac rău, tot astfel și gândul și cuvântul rău: tulbură ordinea pe care a așezat-o Dumnezeu în interiorul nostru; energia pozitivă devine veninoasă. Un rol important în vindecarea sufletului îl are terapia lacrimilor. Sfântul Andrei Criteanul ne invită să parcurgem cele 250 de trepte din Imnul lacrimilor sau Imnul pocăinței, cum mai este el numit. În Sinaxarul Bisericii Ortodoxe avem nenumărate exemple de păcătoși care au deveni sfinți, minunând prin pocăința lor firea îngerilor – vezi viața Sfintei Cuvioase Maria Egipteanca. În romanul său despre Maria Egipteanca, Jacques Lacarrière spune că „toate ușile păcătoase din exterior spre interior s-au închis și totul a devenit lumină lăuntrică.”De la un mare înțelept aflăm că „iertarea are un efect extraordinar asupra celui ce o primește, dar are un efect și mai mare pentru cel ce o dăruiește. Cel care dăruiește iertarea înviază.” Din sinapsele care se află în interioul nostru facem un pas spre sinapsele sociale. Biserica este imensul spital social al sinapselor comuniunii. Părintele duhovnic nu te va împărtăși dacă nu te vei împăca cu cel pe care l-ai supărat sau care te-a supărat: „Trupul Domnului vrând să-l primești spre hrană, mergi și cu cei ce te-au mâhnit împacă-te.” Nu te duce să aprinzi o lumânare, să dai un pomelnic sau o prescură la altar, dacă știi că ești supărat cu aproapele tău, cu fratele tău în Hristos! Cu dușmanii noștri ar trebui să procedăm așa cum face medicul cu omul bolnav. Așa arată primăvara vieții. Pentru creștinii răsăriteni, Învierea coincide cu o explozie extraordinară a Creației, a Cosmosului. Totul în jur e ca în rai; florile își deschid petalele și îmbălsămează aerul cu parfumul lor delicat, copacii se îmbracă în straie verzi și se împodobesc cu ghirlande înmiresmate. De Florii și de Paști coboară raiul pe pământ. Și interiorul nostru ar trebui să fie rai; postul este raiul biologic și spiritual al trupului. Postind, facem păcate mai puține și devenim fotofagi – mai mâncăm și lumină, că de întuneric suntem sătui.
dr. Radu Țincu: Omul care vrea să-i ceară iertare aproapelui de pe un pat de spital ne dovedește că sentimentul de vină este extrem de important, îi apasă sufletul și nu îl lasă să plece dincolo. Noi toți ne rugăm să avem un „sfârșit creștinesc, în pace, fără de păcat.” Prin urmare, este nevoie de trei elemente pentru a trece în lumea de dincolo: să-L avem alături pe Hristos, să fim împăcați cu noi înșine și cu semenii noștri și să nu avem păcate și patimi care să stingă lumina și să închidă acele uși despre care vorbea Înaltpreasfinția Sa.
George Grigoriu: Îmi revine misiunea mai puțin plăcută să vă anunț că timpul alocat acestei ediții a emisiunii Realitatea Spirituală se apropie de final. Mi-aș fi dorit ca acest dialog, construit în jurul îndemnului hristic „Bucurați-vă!”, să deschidă șirul altor dialoguri de suflet. De asemenea, țin să le amintesc telespectatorilor noștri cele patru verbe ale Învierii: „A înviat!”, „Bucurați-vă!”, „Mergeți!” și „Vestiți!” Distinși invitați, v-aș ruga ca în încheiere să transmiteți un mesaj despre ceea ce ar trebui să însemne Învierea pentru fiecare dintre noi. Așa cum reiese și din acest dialog, știința și credința nu trebuie separate; vorbim despre un fluviu în care cele două înoată în același sens.
dr. Radu Țincu: Trebuie să învățăm să ne dăruim Învierea unii altora. La baza Luminii Învierii stă iubirea pentru aproapele, o iubire care va genera întotdeauna în interiorul nostru o energie creatoare, va elibera doar acele substanțe de care corpul are nevoie și va reuși să protejeze ființa umană atât din perspectiva trupului, cât și din cea a sufletului. Nu doar în noaptea de Paști ar trebui să ne gândim la Înviere, ci în fiecare zi a vieții noastre. Iar atunci când simțim că flacăra din sufletul nostru se stinge, este clar că trebuie să ne cercetăm și să găsim cauza care a stins lumina. Dacă vom găsi cauza, vom reuși să reaprindem flacăra sufletului nostru și să ne întoarcem pe calea adevărului și a dreptății.
ÎPS Casian: Preafericitul Părinte Daniel, un mare profesor de teologie, ne arată într-o lucrare duhovnicească esențială căile spre luminare – de la despătimire, întâlnire și vestire la luminare. Cartea este intitulată sugestiv Știința mântuirii, adică „știința” trecerii dincolo de tot ceea ce nu ne oferă bucurie în lumea contemporană. Să pornim deci pe calea iubirii milostive, o iubire înviată într-o lume care răstignește iubirea! „O, Hristoase, Care răstignești pe cei ce Te iubesc și iubești pe cei ce Te răstginesc, dă-ne putere să trecem dincolo de ușile încuiate ale temerilor de toate bolile, sărăciile și mizeriile!” Să deschidem ochii sufletului și să-L vedem pe Hristos, Care aleargă zilele acestea să vestească de la suflet la suflet, de la inimă la inimă, de la om la om, de la casă la casă „Nu vă temeți!” Hristos a înviat! Dragostea biruiește! Brațele lui Hristos sunt deschise spre popor, iar poporul, ospitalier, devotat și milostiv, înviază dragostea întru Hristos. Sufletul românesc, oriîncotro s-ar afla, înviază în aceste zile de mare praznic. Lumina, Învierea și iubirea nu au hotar. Hristos a înviat și, odată cu El, au înviat comuniunea și pacea din inimi.
Iubiți frați, să simțiți în casele voastre liturghia comuniunii, a iubirii și a îmbrățișării! Hristos a înviat!


