„Cu dor am dorit să mănânc cu voi acest Paște, mai înainte de patima Mea.”
Luca 22, 15
ÎPS Casian: Adevărat a înviat! E vreme de sărbătoare, de bucurie, de lumină și de pace! Toate gândurile omenești, toate preocupările și frământările noastre zilnice au fost înlăturate de Lumina Învierii. Pacea dăinuie în fiecare casă, iar cei dragi stau la masă întru veselie. Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne-a ajutat să trecem pe puntea de lumină de la cele omenești la cele dumnezeiești, de la singurătate la deplină comuniune.
Paștile semnifică trecerea Domnului nostru Iisus Hristos din mormânt la viață. Pe cine bucură mai întâi Hristos cu prezența Sa după miracolul Învierii? Pe Femeile Mironosițe – un grup de luptătoare, pline de entuziasm și totuși fără putere, nesprijinite de nimeni. Aceste femei, L-au iubit sincer pe Domnul Hristos, L-au plâns cu lacrimi amare pe când se afla pe Crucea Golgotei și au ales să-I fie alături și dincolo de mormânt, mergând dis-de-dimineață să-I ungă trupul cu miresme. Ele au fost printre puținii oameni care au înțeles rostul coborârii lui Dumnezeu pe pământ și al pătimirii Lui. Societatea de la acea vreme nu conștientiza menirea cu care Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat. Era o societate schimbătoare; în doar câteva zile, cei care L-au primit pe Domnul în Ierusalim cu osanale și cu stâlpări, strigându-I: „Osana Fiului lui David; binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului! Osana întru cei de sus!” (Matei 21, 9) aveau să-L condamne la moarte. În loc să creadă în El, să-L iubească și să-L urmeze ca pe un Eliberator, omul L-a părăsit pe Dumnezeu, L-a respins, ba chiar L-a supus judecății cumplite, răstignindu-L lângă doi tâlhari. Or, Iisus a ales să Se îmbrace în noblețea de Fiu al Omului tocmai pentru a-l elibera pe om din robia păcatului strămoșesc. Dumnezeu a venit pe pământ pentru noi, nu pentru El, iar la baza acestui gest nobil stă iubirea nesfârșită pentru Creația Sa. Nu Fiul Omului S-a îmbrăcat în Fiul lui Dumnezeu – lucru imposibil de altfel, întrucât nu poți face lumină din întuneric, fără o altă formă incandescentă.
Lumina nu răspunde la persoana I, ci la persoana a II-a. ea se răspândește în mulțime și are regulile ei. Numai un om bun și milostiv, care se apleacă asupra nevoilor celorlalți și empatizează cu ei este lumină și bucurie pentru toți cei din jur; înlăuntrul lui sălășluiește acea energie prin care Dumnezeu a făcut lumea aceasta.
În limba română, cuvintele „lume” și „lumină” au același etimon: latinescul „lumen”, fapt ce confirmă o dată în plus că Dumnezeu a făcut lumea nu din găurile negre, ci din Lumina divină, aspect ce reiese din chiar primele pagini ale Sfintei Scripturi: „Și a zis Dumnezeu: «Să fie lumină!» Și a fost lumină.” (Facerea 1, 3). În plus, fizica modernă vorbește și ea despre energia cuantică din om, arătând pe deplin întoarcerea materiei la obârșia ei luminoasă, fotonul – așa cum este numit în fizica cuantică.
Or, lumea veche nu a putut să accepte Lumina, fiindcă nu L-a înțeles pe Luminător. Oamenii de atunci nu pricepeau cum un om adevărat putea fi, în același timp, și Dumnezeu Adevărat, căci potrivit filozofiei și științei, este foarte greu să-L localizăm pe Dumnezeu Întreg într-un om întreg. Trecerea de la atemporal a Fiului lui Dumnezeu celui Veșnic, născut din Veșnicie fără de mamă și intrarea Lui în timp se face prin întrupare. Așadar, prima minune este aceasta: intrarea Celui fără de ani în timp prin întrupare, căci prin întrupare, omul urcă, revine la comuniunea cu Dumnezeu. În Hristos se află toată plinătatea dumnezeirii: „Sunteți deplini întru El [Hristos], Care este cap a toată domnia și stăpânirea.” (Coloseni 2, 10). Omul însă nu putea fi deplin în Hristos, fiindcă îi lipsea acea putere dumnezeiască venită dinspre Cel Atotputernic. Hristos, deși curat la suflet și la trup, a avut de biruit forța nevăzută a morții. Trupul pe care l-a primit Mântuitorul din Sfânta Fecioară Maria, deși fără de păcat, nu era un trup nemuritor. Și, fiindcă păcatul și moartea au intrat în lume printr-un om – Adam –, era nevoie de un alt Om, de data aceasta Dumnezeu și Om, ca, prin putere dumnezeiască, să nimicească stricăciunea din trupul omenesc: moartea.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune foarte lămuritor și profund: „Trupul nu este egal cu moartea. Moartea e boala trupului. Trupul nu-i făcut din moarte, e făcut din viață, dar cancerul vieții este moartea.” Iar ca omul să fie vindecat de această cangrenă, era nevoie de un Medic Atotputernic. Din iubire nesfârșită pentru om, Iisus a extirpat tot răul cumplit, așa cum se fac astăzi operațiile prin laser, adică prin Lumină. Și cel mai important aspect legat de ziua Învierii: prin harul și prin puterea lui Dumnezeu, a învins moartea în trupul Său curat, redându-i omenirii șansa la viața veșnică.
Fiul lui Dumnezeu S-a pogorât pe pământ, întrupându-Se de la Duhul Sfânt și din Maria Fecioara, ca să învingă răul, întunericul și moartea, iar semnul biruinței Sale este crucea, cândva simbol al pedepsirii tâlharilor.
Cum a apărut moartea pe pământ? Omul, îmboldit de mândrie și de egoism, I-a întors spatele lui Dumnezeu, a ignorat iubirea Lui nesfârșită și s-a îndepărtat tot mai mult de Tatăl Ceresc. Toate acestea l-au limitat pe om, iar din pricina limitării a căzut în prăpastia morții. Or, ca să răscumpere păcatul strămoșesc, Mântuitorul Iisus Hristos a învins moartea cu propria moarte, redându-i omului viața veșnică în Împărăția Cerurilor: „Cu moartea pre moarte călcând,/Și celor din morminte viață dăruindu-le.” Așadar, Domnul răstignește pe cruce păcatul și moartea, gustă moarte cu trupul Său preacurat, coboară cu crucea în iad, lovește întunericul cu Lumina vieții celei veșnice și dezrobește neamul omenesc din puterea morții. Apoi, ca un Dumnezeu, învinge moartea, înviind a treia zi, și Se înalță la cer, „și șade de-a dreapta Tatălui.” Însuși Sfântul Apostol Pavel ridiculizează moartea și iadul, spunând: „Unde îți este, moarte, biruința ta? Unde îți este, moarte, boldul tău?” (I Corinteni 15, 55).
Icoana Învierii Îl înfățișează pe Iisus Hristos omorând moartea în trupul Său, trup ce devine nemuritor, incoruptibil, deși își păstrează calitățile de trup adevărat. Astfel, Fiul Omului le redă nemurirea și celor din morminte, fapt pentru care, odată cu Învierea Mântuitorului Iisus Hristos, prăznuim nu doar biruința asupra morții, ci și ridicarea tuturor celor ce erau ținuți în legăturile ei.
Prin urmare, trecerea lui Dumnezeu de la atemporal la timpul nostru limitat a făcut din ziua Învierii o zi fără de sfârșit, ziua slavei lui Dumnezeu și a împărtășirii noastre din bucuria vieții veșnice. În această zi sfânt lumea se întoarce la obârșia ei luminoasă.
George Grigoriu: Cuvintele Mântuitorului „Cu dor am dorit să mănânc acest Paște cu voi” pot fi interpretate ca o declarație de dragoste pe care Dumnezeu i-o face naturii umane, redându-i totodată bucuria vieții?
ÎPS Casian: Pentru noi, românii, dorul este forma supremă de a ieși din capcana egoismului distructiv. Dorul, cuvânt intraductibil în alte limbi, este forța lăuntrică ce consumă păcatul iubirii pătimașe de noi înșine și-l transformă în punte iubitoare pentru semeni, pe care Domnul să pășească cu picioarele Lui sfinte și să intre în lăcașul inimii noastre.
Paștile înseamnă comuniune, căci în această zi sfântă ne adunăm în jurul mesei cu Hristos alături. Confirmarea Învierii lui Hristos o reprezintă Sfânta Lumină pe care o luăm de la biserică și o împărtășim cu cei dragi, „Lumină din Lumină, Dumnezeu Adevărat din Dumnezeu Adevărat”. Așa cum Hristos a intrat la apostolii Săi prin ușile încuiate ale fricii, tot astfel va intra în casele și în inimile noastre de-L vom primi cu dragoste. Este cea de-a doua mare dovadă a Învierii lui Hristos. Dar oare câte uși nu s-au încuiat în ultimul an de teamă ca nu cumva să ne împărtășim de moarte unii pe alții?!
În afară de moartea biologică există și o moarte spirituală; de pildă, când închidem pe cineva, facem din sufletul nostru o închisoare. Ura de frate este o închisoare. Expresia „Nu vreau să te mai văd!” adresată fratelui nostru întru Domnul este o moarte sufletească echivalentă cu intrarea în iad. Dostoievski spunea că „iadul de pe pământ este pentru omul care nu mai are ochi să vadă chipul aproapelui său.” Or, în chipul semenilor noștri se află icoana lui Iisus Hristos.
Ca să dispară frica, sentiment ce-i cuprinsese și pe Sfinții Apostoli, care se încuiaseră într-o odaie de teama iudeilor, Iisus Hristos a intrat prin ușile încuiate cu Lumina Învierii și le-a dăruit pacea prezenței Sale, spunându-le: „Pace vouă!”. Sper ca această pace să alunge și neliniștile noastre de tot soiul, să ne dea curaj, putere din puterea dumnezeiască să putem învinge frica ce ne-a cuprins în această perioadă de grele încercări. Primindu-L pe Iisus Hristos în casele și în sufletele noastre prin Sfânta Lumină – fie și în condiții de pandemie –, ne-am putut bucura unii de alții și, împreună, de miracolul Învierii. Bucuria deplină o reprezintă momentul în care ne așezăm cu cei dragi la masă cu gândul că Hristos este cu noi, spunându-ne: „Cu dor am dorit să mănânc cu voi acest Paști.”
În Sfânta și Marea Joi, Mântuitorul a transformat ritualul Paștilor, care făcea referire la trecerea poporului ales din robia egipteană la libertatea țării biblice, în Taina Sfântă a Euharistiei, adică Împărtășirea cu Scumpul Trup și Sânge dătător de viață. Ieșirea din Egipt a poporului ales semnifică înrădăcinarea acestuia în țara lui Avraam, a lui Isaac și a lui Iacob, căci osemintele marelui Iosif nu s-au putut odihni în țară străină. Însuși Domnul Dumnezeul nostru a spus: „Nu poți învia la Învierea cea Mare decât în pământul din care ai fost făcut.” Iar trupul nostru este făcut din pământul apostolic, strămoșesc. Vasul de lut care se sparge cândva se face din nou vas al Învierii.
Ne e dor de moșii și strămoșii noștri, de aceea le aprindem lumini și-i pomenim. Le simțim prezența în casele pe care le moștenim, în bisericile voievodale, în mormintele care astăzi sunt dormitoare de lumină, grădini ale Maicii Domnului. Să nu uităm că 2021 este Anul comemorativ al celor adormiți în Domnul,pe care îi păstrăm în suflet, lăsând să ne curgă pentru ei o lacrimă purificatoare. De acolo, din înaltul cerurilor cei plecați se bucură că sunt cu noi la masa Învierii, când ciocnim un ou roșu și spunem „Hristos a înviat! Adevărat a înviat!” Moșii și strămoșii noștri sunt înviați prin noi înșine atât timp cât le moștenim numele, cultura și pământul acesta frământat cu sângele lor. Ni se face dor de strămoșii noștri, ni se face dor de Dumnezeu, ni se face dor de generațiile viitoare care au ales să plece peste hotare. Și lor le e tare dor de patria-mamă, de ulița copilăriei, de casa părintească, de mirosul ierbii, de gustul pâinii coapte în țest. Le e dor de România, de țara lor: „Nu văd România de astăzi ca pe o moștenire de la părinții noștri, ci ca pe o țară pe care am luat-o cu împrumut de la copiii noștri”, după cum mărturisea Regele Mihai I. Așadar, România este a lor, a copiilor noștri. Ei ne-au dat-o să le-o păstrăm intreagă, atât din punct de vedere spiritual, cât și cultural, comunitar ori familial. Așa cum Hristos Își cheamă ucenicii la Cină, tot astfel să-i chemăm și noi la masa pascală pe frații noștri întru Domnul și să-i așteptăm acasă pe românii plecați în pribegie.
Românii din lumea întreagă înțeleg astăzi mai mult ca oricând ce este dragostea, ce este comuniunea, ce este trecerea de la „mine” la „tine” și la mult doritul „noi”. În această sfântă zi, când toate s-au umplut de lumină și de bucurie, se înrădăcinează familia românească în Grădina Maicii Domnului de la Dunăre și Carpați. Ginta nobilă din România bizantină își adună toți fiii din întreaga lume, iar sfânta Biserică întinde, ca o mamă iubitoare, brațele-i de lumină către românii plecați, spunându-le: „Veniți în dragostea noastră! Patriei îi este dor de voi. Și vouă vă e dor de patrie. Veniți acasă, dragii noștri frați!”
În aceste zile (și nu numai), Iisus Hristos face naveta iubirii, le alină dorul de casă românilor din diasporă, îi mângâie pe cei aflați în spitale, îi ia în brațe pe cei suferinzi, Își împarte veșmântul alb al Învierii cu medicii care salvează vieți. Astăzi, când stăm la masa dragostei, îmi vine greu să cred că cineva ar putea să închidă ochii într-un spital din România. Dincolo de boala trupească reală, există o forță extraordinară care învinge răul, este forța Învierii Mântuitorului Iisus Hristos, acea energie dumnezeiască ce le dă putere tuturor celor care sunt în mormântul suferinței. Suferința devine în aceste zile izvor al învierii, al vieții. Ea este asemenea drumului Golgotei, la capătul căruia se află biruința.
Anul trecut, de Paști, casele și sufletele românilor s-au transformat în catedrale – a fost minunat! –, iar Lumina Învierii nu a putut fi oprită de nicio restricție. Dimpotrivă, a devenit autostrada pe care sufletele noastre, din dor de Dumnezeu, au ajuns ca după un an să-și retrăiască Paștile în duhul strămoșesc. Slavă Domnului!, mesajul venit dinspre sfânta Biserică a fost ascultat de nobilul popor român, reprezentat – de sus în jos și de jos în sus – de oameni credincioși, adevărați slujitori ai dragostei. Nu-mi vine să cred că astăzi există vreun român care să nu creadă în Înviere, în energia neamului său, iar atunci când ciocnește un ou roșu să nu se bucure că este român. Iisus a pătimit, S-a îngropat și a înviat pentru fiecare dintre noi, chiar și pentru acei oameni care se află la o distanță mai mare de El. Iisus Hristos crede în fiecare dintre noi. Paștile înseamnă bucurie, Lumină și comuniune. Acum, mai mult ca oricând, dorul nostru de Dumnezeu și de semeni se transformă într-o îmbrățișare reală, e clipa bucuriei și a dragostei: „Ziua Învierii, popoare, să ne bucurăm, Paștile Domnului, Paștile!” (Canonul Învierii). Să-i zicem „frate” și celui ce ne urăște pe noi, după îndemnul Mântuitorului: „Iubiți pe vrăjmașii voștri, faceți bine celor ce vă urăsc pe voi” (Luca 6, 27)! Cine poate omorî ura astăzi iese cu Hristos din mormânt, iese la Lumină. Cine poate să vadă în dușman fratele întru Domnul face cel mai mare bine țării acesteia, lumii acesteia, o lume care are nevoie mai mult ca oricând de apostoli ai păcii. Învierea este timpul sfințit, iar țara e locul stabilității, al bucuriei, al păcii, al armoniei, al frățietății și al dragostei.
George Grigoriu: Înaltpreasfinția Voastră Casian, la începutul acestei discuții am subliniat faptul că ne aflăm într-un loc istoric. Dând timpul înapoi cu 115 ani, aici se punea piatra de temelie a Catedralei Episcopale din Galați. Locul în care filmăm acum, Paraclisul Palatului Episcopal, a fost o vreme sală de sport în perioada comunistă. Pe zidurile încăperii puteau fi văzute spaliere pentru gimnastică, astăzi aceleași ziduri sunt împodobite cu „spaliere” duhovnicești, sunt pictați sfinți care ne dau tăria sufletească de care avem atâta nevoie, mai ales în momentele de restriște. Alături de Regele Mihai I, pe care l-ați amintit mai sus, aș vrea să-i pomenim aici și pe Regele Ferdinand Întregitorul și Regina Maria, cei care au pus piatra de temelie a catedralei din Galați. Și, pentru că ați vorbit despre punțile dintre oameni, puntea istoriei ne ajută și ea să ne conectăm cu trecutul, dar și cu viitorul.
ÎPS Casian: Așa este.Regii României au lăsat în urma lor câteva repere luminoase pentru cultura și spiritualitatea românească. Printre acestea, se numără Catedrala Curtea de Argeș, necropola familiei regale a României. Deși erau de alt neam și de altă confesiune decât cea ortodoxă, suveranii au văzut jertfa de pe cruce a poporului român și visul lor de optsprezece secole, acela de a se uni într-un singur dor. Până la Unirea Principatelor înfăptuită de Alexandru Ioan Cuza, strămoșii noștri au fost răstigniți pe crucea neînțelegerii iubirii de Dumnezeu de către alte neamuri, iubire pe care ne-a adus-o în dar Sfântul Apostol Andrei, ca un vestitor al păcii.
Deși așezați în calea tuturor răutăților, la gurile Dunării, românii au fost viteji și vajnici apărători ai principiilor iubirii creștine care erau mai tari decât moartea. Astfel, în anul 1877 Carol I a semnat la Brăila documentul de Independență. Această mare bucurie a fost marcată în 1906 și, odată cu ea, s-a celebrat și împlinirea a 1800 de ani de la venirea romanilor în Dacia. Romanii au intrat pe poarta principală a inimii strămoșilor noștri daci, cu care s-au și împăcat în scurt timp. Au rămas aici, împărtășindu-se din spiritualitatea bizantină a dacilor, și ne-au dăruit o limbă latină din care s-a plămădit mult iubita limbă românească. De atunci suntem europeni, de când s-au unit dacii cu romanii și au dat o limbă și un popor nou.
Ortodoxia, în orice colț al lumii s-ar afla ea, este credința în Înviere și își găsește locaș în inimile oamenilor. O inimă înviată la dragoste negociază cu oricine. Iar Carol I a înțeles aceasta și a construit România modernă pe temeliile pârcălabului de Galați, Alexandru Ioan Cuza, cel car a pregătit „autostrada” libertății prin reformele sale. La rândul ei, Biserica și-a răstignit toate averile. Pe aceste averi s-a construit România modernă.
De dragul lui Cuza, Episcopul Melchisedec al Dunării de Jos a reașezat la gurile fluviului acest episcopat alcătuit din două județe basarabene, unul moldovean și unul muntean. Apoi, Carol I a înzestrat acest loc minunat cu o catedrală tot atât de frumoasă ca și cea de la Curtea de Argeș. Astfel, la 40 de ani de glorioasă domnie, a prezentat macheta acestei catedrale în Parcul Carol, ca o sinteză a chivotului și o pecete a unității pe veci a poporului român. Sfântul lăcaș a fost gândit ca un simbol al latinității bizantine ce ne leagă de civilizația Bizanțului, pe de o parte, și de cultura occidentală latină, pe de altă parte, într-o simfonie perfectă.
Carol I nu a putut fi prezent la evenimentul din 1906, căci se afla în Elveția împreună cu soția sa, Regina Elisabeta (Carmen Sylva). Regele era deja în vârstă. Suveranii au fost reprezentați la evenimentul din Parcul Carol de Principii Moștenitori, Ferdinand și Maria. Tot ei au fost și cei care, în urmă cu 115 ani, au pus piatra de temelie a Catedralei Episcopale din Galați.
Aici le-a primit Principesa Maria pe doamnele de onoare ale celor optsprezece consuli europeni care își aveau rezidența în municipiul Galați. Și tot aici i-a întâmpinat și Principele Moștenitor pe cei optsprezece consuli ai României moderne care își aveau reședința în orașul de pe malurile Dunării. În aceeași perioadă s-au finalizat și lucrările la Palatul Administrativ din Galați (Prefectura de astăzi), edificiul fiind realizat după proiectul arhitectului Ion Mincu.
O treime din Palatul Episcopal era rezervată suveranilor României. Însă, așa cum ați amintit deja, clădirea a murit și ea puțin în timpul comunismului, rămânând în smerenie. Episcopul Chesarie a fost izgonit în anul 1963, iar capela a fost transformată în sală de sport, deși odinioară aici se rugau suveranii României și ierarhii Dunării de Jos. Totuși, sfântul lăcaș și-a purtat calvarul în smerenie; înaintașii mei, episcopii Dunării de Jos, au iubit mai mult liniștea și pacea decât somptuozitatea unor clădiri. Iar când a rânduit Domnul, clădirea a fost retrocedată Eparhiei și, prin multă muncă, a fost transformată în Muzeul istoriei, al culturii și al spiritualității Dunării de Jos, primind hramurile Întâmpinarea Domnului și Sfinții Brâncoveni. Cel de-al doilea hram a fost dăruit de către Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul României, în anul cinstirii acestori mari sfinți ai noștri. De altfel, o parte dintre moaștele Sfinților Martiri Brâncoveni se află aici, iar această capelă este o mărturie a Învierii unei clădiri-simbol pentru istoria, cultura, educația și credința poporului român. Are 3000 m2 și reprezintă darul Arhiepiscopiei Dunării de Jos pentru orice trecător prin Galați. Așa cum spuneam, a fost restaurată și transformată în muzeu, putând fi vizitată de orice pelerin sau simplu trecător prin orașul nostru. Cu ajutorul lui Dumnezeu, a înviat, pentru a fi permanent o școală a reînverii dragostei noastre pentru înaintași, pentru regii României. Iată ce a scris Carol I în actul fundațional: „După pilda slăviților voievozi ai neamului românesc, dorit-am să înzestrez această Episcopie de la gurile Dunării cu o măreață catedrală, care este chivotul reînvierii noastre din suferință, din păcat și din moarte la viață.”
Această încăpere, în care ne aflăm acum, nu este altceva decât o casă a tuturor celor ce îi iubesc pe întaintașii poporului român, un popor primitor, cald, un popor al Învierii.
George Grigoriu: Dincolo de talentul oratoric al Înaltpreasfinției Voastre, se ascunde copilul care cândva avea un vis. Cum arăta Învierii prin ochii acelui copil?
ÎPS Casian: Mai întâi de toate, aș dori să-mi acceptați o mărturisire pascală: și chivernisitorul, și restauratorul, dar și slujitorul poartă veșminte arhierești care nu pot fi niciodată date jos, pentru că ele coincid cu nevinovăția unui copil. Copilul preia atât cât poate, atât cât înțelege din darurile Învierii, acea gingășie, puritate, bucurie pe care le descoperă în biserică, în jurul mesei, în ciocnitul ouălor roșii, în zâmbetele celor dragi.
Încă de mic am avut șansă să primesc protecția divină; eram privegheat, pe de o parte, de părinți cu frica de Dumnezeu, iar, pe de altă parte, de bunicii mei, profund înrădăcinați în tradiția sănătoasă a satului românesc.
Pregătirile pentru Paști începeau cu ceva timp înainte; era o îmbinare armonioasă între slujirea în bisericuța de lemn a satului și efervescența din gospodărie. Se primeneau nu doar sufletele, prin Taina Sfântă a Spovedaniei, ci și casele, care trebuiau să semene cât mai mult cu bisericile. Nu era casă nepregătită de Înviere, tot ce era urât se arunca, vreascurile se ardeau, ca să nu jignească o crenguță sau o floare. Peste tot trebuia să fie primăvară – în suflet, în curte, în răsaduri, în livezi. Se văruiau pereții, pomii, se scuturau covoarele și lăvicerele, se spălau ferestrele. Răsadurile erau și ele îngrijite, iar ogorul sufletului era plivit de iarba cea rea a păcatului prin Spovedanie. Totul era un răsad al Învierii, Natura toată se pregătea de înviere, iar Învierea venea succesiv – în grădină, în livezi, la vite. Mielușeii erau duși la imaș, oițele se urcau la stână. Apoi începea pregătirea sufletească. Se respectau cu sfințenie tradițiile pascale, inclusiv cele închinate sufletelor adormite prin pregătirea celor se cuveneau pentru pomenirea din Joia Mare.
În curtea casei noastre, bunicul, îmbrăcat în alb ca un dac, deschidea porțile pentru purtătoarele de aromate. Erau vreo 20-30 de creștine ce semănau cu niște călugărițe, îmbrăcate în negru, una mai înțeleaptă decât alta, care veneau să pregătească Paștile. În cuptoare, se coceau pâinea pascală, cozonacii și mieii pascali. După slujba de Înviere, la ieșirea din biserică, toți creștinii se împărtășeau din agapa dragostei și a bucuriei. Iar la cea de-a Doua Înviere se așezau la masa pascală în jur de 100-150 de persoane.
Trecerea mea din căsuța modestă a părinților mei în brațele bunicilor, care m-au dus în casa lui Dumnezeu încă de la vârsta de trei ani, s-a făcut lin și are legătură cu comuniunea Învierii. Nu voi uita niciodată acea masă pascală din curtea bunicilor mei în jurul căreia se adunau întru veselia Învierii peste 100 de săteni. Acolo vedeam atâta zâmbet, atâta bucurie, atâta lumină… Toți frângeau pâinea, era un transfer al Cinei celei de Taină în agapa dragostei creștine.
Lângă bisericuța din satul copilăriei mele se afla o hală a CAP. Astăzi biserica a fost restaurată, iar hala transformată prin lucrarea Proniei în una dintre cele mai încăpătoare săli pentru agape. Pe atunci, lângă biserică se afla și casa părintelui Gheorghe, cel care m-a botezat și mi-a călăuzit pașii de copil spre credința străbună. Duhovnicul meu din copilărie a fost luat în 1958 cu mașina neagră și nici până astăzi nu s-a aflat unde îi este mormântul. Pentru mine, părintele Gheorghe este un martir. Frământase cu picioarele cărămida pentru bisericuța din sat. Comuniștii au făcut școli – nu a fost rău. După căderea comunismului, au fost readuse cărămizile și rectitorită biserica, dându-i-se hramul Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, după numele primului ei ctitor. Lângă biserica cea nouă se află, așa cum vă spuneam, sala de agapă care îmi amintește de întrunirea din curtea bunicilor mei. Simt cum bunii mei mă veghează și acum de acolo, de sus și mă îndeamnă să văd veșmintele pe care Biserica le-a așezat pe mine ca pe straiele lor dacice, dar și să-mi păstrez puritatea copilului lui Dumnezeu. La rândul meu, vreau să-i încredințez că anii ce au trecut nu au atenuat, ba dimpotrivă, au luminat mereu și au înviat în fiecare zi bucuria pascală de odinioară, așa cum era ea în bisericuța din sat, în casa părintească și mai ales în curtea bunicilor, la comunicunea Învierii.
Bisericile au fost și vor rămâne pentru totdeauna adevărate clinici de iubire. de viață, de solidaritate, de frățietate. În biserici ne îmbrăcăm în Hristos prin Sfânta Taină a Botezului, în biserici ne logodim și tot în biserici îi conducem pe cei dragi spre morminte. Iar când vrem să ne purificăm sufletele și să ne unim cu Hristos prin Euharistie, tot spre Sfintele Altare alergăm cu nădejde și cu dragoste. Bisericile sunt laboratoarele Învierii de la moartea egoistă, de la ruperea de înaintași. Totodată, ele sunt punți spre comuniunea fraternă, spre solidaritate și empatie, spre dragoste și credință. Astăzi, în zi de Paști, nu suntem decât frați și prieteni. Nu cred că vreun român urăște azi pe cineva. Îmi doresc să trăim mereu în înfrățire, în pace și în iubire, așa cum ne-a învățat Însuși Mântuitorul nostru Iisus Hristos.
George Grigoriu: Nu de puține ori avem sentimentul că mergem într-o direcție greșită, iar sărbătoare vine să pună stavilă problemelor noastre cotidiene și să ne dea un restart. Cred că sărbătoarea Învierii este sensul real al vieții noastre. La dorul lui Dumnezeu de om omul răspunde prin dorul său de semeni și prin dorul de Dumnezeu, care se revarsă ca un dangăt de clopot în Lumina Învierii.
ÎPS Casian: Stimate frate în Domnul, drumul nu e greșit niciodată. Intențiile noastre de a călători pot fi greșite. Domnul este Pelerinul de o clipă pe cărarea dreaptă de la suflet la suflet și de la inimă la inimă, iar noi avem datoria să-L urmăm. Fără dragoste, cel mai lung drum din lumea este drumul de la cuvânt la faptă. De vom accepta să renunțăm la gândul egoist, uneori întortocheat, și să mergem pe calea dreaptă de la om la om, de la suflet la suflet, de la inimă la inimă, ne vom trezi toți în îmbrățișarea lui Dumnezeu, Care, după ce a înviat, Și-a liniștit apostolii, O, cât de mult îmi doresc ca Domnul Hristos să dea un dram de bucurie și de liniște minunaților preoți, călugări și călugărițe care, împreună cu apostolii comuniunii Învierii, au făcut posibilă Lumina în întunericul fricii de COVID și au luat toți Lumină! Să dea Dumnezeu ca toți preoții, toți creștinii care au postit, dar și cei care nu au postit, să șadă la masa dragostei! Să-i așezăm pe toți în „sufrageria” inimii noastre înviate și atunci toate cărările Mântuitorului Iisus Hristos ne vor duce spre Emaus, când Domnul Iisus Hristos a parcurs aproximativ 12 km, avându-i de-a dreapta și de-a stânga pe doi sfințiți slujitori, Luca și Cleopa, și a intrat cu ei într-o casă dintr-un sat sărac. Sunt sigur că Domnul nu vrea să lase astăzi niciun bătrân, niciun copil, niciun tânăr, niciun bolnav, niciun medic aflat în gardă fără să vină discret și, pe-nserate, să aprindă o lumină puternică, să ia în mână pâinea, să o frângă și s-o împartă tuturor. Hristos a înviat!
George Grigoriu: Adevărat a înviat!
