Cât de mărunt
și ce meschin sunt, Doamne,
pe lângă mine
firul de nisip e o Himalaie
iar lacrima-i ocean fără de mal,
și nesfârșită ploaie.
Ce pildă măreață
și la ce umilință m-ai supus,
când l-ai urcat pe cruce pe Iisus
ca să mă mântuiască.
De ce mă lași, Părinte,
să stărui în netrebnicie,
și jertfa ce era menită
să șteargă răul lumii
s-o judec cu trufie?
Dă-mi, Doamne, ochii înapoi
și desfundă-mi urechile.
Și supe urâtul ce mă desparte
pe mine de noi,
când stau ca lupul hulpav
pe albele zăpezi
să sfâșiu căprioarei
nevinovații iezi.
Cât pâlpâie suflarea
în carnea-mi blestemată
îl dau pe altul la o parte
și nu mă-ncape lumea toată…
O ură și-un blestem
mi-i rătăcirea spre mormânt
și mângâierea mi-e târziu regret
când mă încape-o palmă de pământ…
Nu-mi întorc fața către Tine
numai când mă încearcă
cel mai viclean ca mine.
Atunci îți simt mărirea
Și-atunci cred că Tu, singur,
ajungi desăvârșirea.
Și atunci, atuncea îmi dau seama
ce la-ndemână-i Taina;
cum că Iubirii
îi e de-ajuns Iubirea.”
Dorel Vișan
Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât L-a dat pe unicul Său Fiu pentru mântuirea noastră. Maestre Dorel Vișan, de Crăciun, le promiteam telespectatorilor o ediție specială și cu ocazia Sfintelor Paști, așa că iată-ne din nou împreună, ținându-ne de promisiune. Bine ați venit!
