acad. Mircea Enescu: Este ceva care mă stimulează permanent: acea energie extraordinară a copiilor, care, pur și simplu, mă îmbată. Ca să te înțelegi cu un copil, nu ai nevoie de cuvinte. Când stau de vorbă cu pacienții, observ că nu mama și tata sunt atenți la ceea ce le explic (aceștia butonează telefonul, se uită în altă parte), ci copilul. El mă fixează cu privirea, mă urmărește cu interes, fiindcă își dă seama că vorbesc despr el. La sfârșitul discuției, când mama întreabă ce are de făcut (deși tocmai îi spusesem), o sfătuiesc să-l întrebe pe cel mic, el a înțeles care sunt pașii, fiindcă a urmărit cu atenție explicația mea.
În plus, copiii sunt sinceri. A venit la mine o fetiță de șase-șapte ani; o făcusem bine în urmă cu ceva timp. S-a așezat lângă mine și mi-a spus, mângâindu-mă pe cap: „Mă, tu ești cam șmecher!” M-a amuzat sinceritatea ei.
Am și exemple mai puțin plăcute: i-am spus odată unui copil că în scurt timp va putea pleca acasă și va avea voie să joace fotbal. Din păcate, lucrurile nu au stat deloc așa; starea lui s-a complicat, așa că a trebuit să-l mai țin internat o vreme. Când am intrat în salonul unde era și el, am salutat cu bucurie, copilul cu pricina m-a fixat cu privirea și le-a spus celorlalți: „Ăsta e ăla despre care v-am povestit că minte.” M-am simțit îngrozitor. Nu am mai intrat acolo. A trebuit să tratez altfel problemă, căci aveam de stins un conflict.
***


