Categorii:

Prof. dr. Constantin Dulcan – Dumnezeu și știința viitorului

De-a lungul timpului, sau mai bine zis de-a lungul istoriei gândirii, au existat două moduri semnificative prin care umanitatea a răspuns la întrebările cine suntem?, de unde venim?, încotro ne îndreptăm? sau care este sensul vieții?. Pentru unii, argumentația este una metafizică și se bazează pe credința absolută în Divinitate. Dumnezeu a creat lumea prin Logos din dragoste, iar apoi a încununat-o, aducând la viață omul.

Plăsmuit după chipul Creatorului său, conform referatului biblic, adică înzestrat cu rațiune, voință și afectivitate, omul a fost invitat, încă de la început, la comuniune – să devină și după asemănarea cu Dumnezeu.

Potrivit aceluiași referat, relația omului cu Dumnezeu s-a deteriorat în momentul neascultării. După acest episod, structura omului avea să se modifice; rațiunea i-a fost întunecată, iar voința și afectivitatea compromise. Relația cu natura și cu Universul întreg a avut de suferit. Consecința ultimă a fost moartea somatică. Creat însă prin suflarea de viață, omul supraviețuiește în Veșnicie prin suflet. Restabilirea relației cu Dumnezeu avea să se realizeze ulterior prin jertfa de pe cruce a Mântuitorului.

Dacă pentru religie întreaga Creație se raportează la Dumnezeu, pentru o altă categorie, natura și omul reprezintă cauze sau consecințe ale unor formule ce-și găsesc explicația doar în știință. Pentru gânditorii acestor teorii, evoluționismul rămâne, sau constituie, răspunsul la marile întrebări existențiale. Darwin considera că, în câteva miliarde de ani, chiar și un vierme poate deveni om, iar libertatea gândirii este cel mai bine promovată prin iluminarea treptată a minților umane care rezultă din avansarea științei.

De-a lungul timpului, dialogul dintre știință și religie, în special în Apusul Europei, nu a fost, din păcate, unul constructiv, de fapt nici nu a existat. Un factor important în această nereușită l-a jucat geopoliticul, dar și orgoliile mărunte. Teologii vremii, abandonându-și vocația, au văzut în oamenii de știință niște eretici, în timp ce aceștia din urmă au eșuat, la rândul lor, considerând religia drept o manifestare primitivă sau o unealtă de control al maselor.

Paradoxal, nume celebre, precum Nicolaus Copernic, Giordano Bruno, Galileo Galilei sau Johannes Kepler, au fost nu doar oameni de știință, ci și teologi, unii chiar preoți. Ideile lor au fost însă prea îndrăznețe pentru mințile mărunte ale vremurilor de atunci. Heliocentrismul avea să fie, în cele din urmă, acceptat ca adevăr, iar numele acestor părinți ai științei moderne reabilitat. Așadar, putem spune astăzi că de fapt conflictul nu a fost între religie și știință, ci între oameni cu viziuni și experiențe diferite în momente neinspirate ale istoriei.

Poate că dacă lucrurile ar fi stat altfel, umanitatea ar fi zburat cu elicopterul încă din timpul lui Leonardo da Vinci. Istoria își are ritmul ei, iar căruța evoluției trebuie întotdeauna armonizată între geniile care dau direcția, Vizitiul care ține hățurile și restul societății, care trage sau împinge atelajul.

Timpul a trecut, iar astăzi, mai mult ca oricând, este nevoie de un dialog autentic între știință și teologie. Pentru a parafraza un citat atribuit lui André Marlaux, putem spune că „secolul al XXI-lea va fi unul spiritual sau nu va fi deloc.” În acest context, se cuvine ca teologia și știința să depună un efort comun pentru binele și viitorul omenirii. Teologia trebuie să-și racordeze limbajul la noutățile științifice, iar știința să recunoască faptul că a avansat atât de mult, încât a ajuns din urmă adevărul propovăduit de religie încă de acum 2000 de ani. O punte de dialog în acest sens o reprezintă omul de știință Dumitru Constantin Dulcan – general în rezervă, profesor, medic neurolog și psihiatru, doctor în științe medicale, membru al Organizației Internaționale de Cercetare a Creierului, membru al Academiei Americane de Neurologie și membru al Societății Medicilor scriitori și publiciști din România.

Întreaga viață și-a depus-o pe altarul științei, iar rezultatele cercetării sale reprezintă adevărate repere universale. Concluziile și avertismentele profesorului Dulcan nu lasă loc de interpretare: creierul uman reprezintă un laborator complex, pe care noi, astăzi, nu știm să-l folosim, dar pe care avem datoria să-l explorăm și să-l utilizăm cât mai mult; trebuie să învățăm să ne controlăm gândirea și emoțiile, pentru că ele ne influențează viața, dar și echilibrul planetar; minunile există și au o explicație religioasă; știința și religia au un numitor comun; Universul este guvernat de legi inteligente, gândite de o inteligență supremă. De noi va depinde însă dacă, asemenea personajului adamic din opera lui Michelangelo, ne vom orienta degetul științei către Divinitate și vom înțelege că iubirea este aripa dăruită de Dumnezeu sufletului, pentru ca acesta să urce până la El.     

George Grigoriu: Domnule profesor, aș vrea să începem discuția de la imaginea ce se află pe coperta uneia dintre cărțile dumneavoastră – Somnul rațiunii; ilustrația trimite la momentul Creației și este o reproducere după celebra pictură a lui Michelangelo din Capela Sixtină ce simbolizează dialogul dintre știință și teologie. Putem accepta faptul că există o legătură între cele două?

Articole similare

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here

- Advertisement -spot_img

Ultimele articole

error: Conținutul este protejat de drepturi de autor!