Biserica Colțea și povestea ei neștiută

Cu o istorie de aproape patru secole, ce a însemnat etape succesive de evoluție, biserica fostei Mănăstiri Colțea se înalță astăzi falnică pe Bulevardul I. C. Brătianu în vecinătatea rondului de la Universitate. Acest sfânt lăcaș reprezintă una dintre cele mai frumoase pagini ce leagă trecutul și prezentul acestui loc din inima Capitalei.

După cum vom afla în cele ce urmează, acest monument spiritual și arhitectonic de o frumusețe aparte are numeroase conexiuni nebănuite cu alte spații geografice, semnificative pentru istoaria noastră. De altfel, putem spune, fără să greșim, că inima Bucureștilor avea să se dezvolte în jurul Bisericii Colțea.

Mergând pe firul istoriei, descoperim că începuturile acestui sfânt lăcaș sunt legate de mahalaua bucureșteană cu același nume. Astfel, dintr-o atestare documentară datată cu 10 februarie 1658, aflăm că pe acest loc se găsea o frumoasă biserică mănăstirească din lemn închinată Sfintei Mare Mucenițe Paraschevi. Sfântul lăcaș fusese construit cu câțiva ani în urmă de un boier pe nume Udrea Doicescu, asasinat în răscoala seimenilor. După moartea ctitorului, bisericuța avea să fie îngrijită de fratele său, clucerul Colțea Doicescu. De la numele acestuia s-a dezvoltat o întreagă toponimie ce a rămas până în zilele noastre, fiindcă vorbim despre: Biserica Colțea, Turnul Colțea, Hanul Colțea, strada Colțea sau Spitalul Colțea.

Istoria bisericii de lemn ctitorite de frații Doicescu avea să fie însă de scurtă durată. Spre sfârșitul secolului al XVII-lea, spătarul Mihail Cantacuzino a cumpărat terenurile și proprietățile din această zonă și a hotărât să lase posterității o moștenire cu adevărat impresionantă. Așa se face  că  bisericuța mănăstirească de lemn a fost transformată într-o biserică trainică de piatră în curtea căreia a fost ridicat primul spital din Țara Românească.

Noul lăcaș de rugăciune fusese închinat Sfinților Trei Ierarhi, Vasile, Grigore și Ioan (sau „Trisfetitele”) și Sfintei Parascheva. În 1695, spătarul Mihail Cantacuzino marca spiritualitatea și cultura românească printr-un alt eveniment important, finalizând lucrările la Mănăstirea Sinaia. Așa se explică, pentru privitorul atent la detalii, asemănările evidente dintre vechea biserică închinată Adormirii Maicii Domnului și aflată la poalele Bucegilor și Biserica Colțea din București.

Din fericire, ansamblul monahal de la Sinaia, cu întreaga sa curte interioară și corpurile de chilii, s-a păstrat în condiții cât se poate de bune, însă, cât privește Mănăstirea Colțea din București, aceasta a supraviețuit istoriei doar prin biserica sa de piatră și prin spitalul aflat în vecinătate.

Cu toate acestea, putem să ne închipuim cum arăta bijuteria mahalalei Colțea de odinioră; cu ajutorul tehnologiei, au fost recompuse unele imagini ale locului, pornind de la vechi fotografii sau desene, texte și mărturii, dar și datorită urmelor descoperite cu ocazia diferitelor lucrări de șantier. Toate acestea au scos la iveală amprentele complexului monahal gândit cu trei secole în urmă de către stolnicul Mihail Cantacuzino.

Bunăoară, așa aflăm că, de-a lungul timpului, din cauza intemperiilor, a incendiilor, a cutremurelor sau a bombardamentelor – precum cele din 1944 –, întregul complex mănăstiresc a rămas doar o frumoasă poveste. În prezent, aproape că nu mai știe nimeni nimic despre școala mănăstirii sau despre Turnul Colței –  mândria orașului, cu o înălțime de 50 de metri, construită în 1714 și demolată apoi în 1888.

Doar actualul spital Colțea mai amintește de faptul că, în urmă cu mai bine de trei secole, aici, în curtea vechii mănăstiri, s-au pus bazele uneia dintre filele de început ale instituției spitalicești de la noi.

Biserica Colțea a fost și ea la un pas să dispară de pe harta istoriei, fiind închisă de comunisti în anul 1986. Din fericire, sfântul lăcaș nu a avut soarta surorii sale de peste drum, Biserica Enei, demolată fără nicio remușcare în urma cutremurului din 1977 – folosit ca pretext de către conducerea politică a vremii.

Astăzi, biserica lui Mihail Cantacuzino, dar și a fraților Doicescu a rămas o mărturie impresionantă prin frumusețea sa arhaică ce contrastează cu orașul modern. Cei care doresc să se bucure de pace sufletască, dar și să se întâlnească cu istoria sunt chemați să-i treacă pragul.

George Grigoriu: Atunci când admirăm o operă de artă, avem adesea tendința să ne bucurăm de frumusețea și de măiestria cu care a fost ea creată, însă îi ignorăm povestea.

Făcând o plimbare pe Bulevardul I. C. Brătianu din București, vom descoperi, la numărul 1, o bijuterie arhitectonică; este vorba despre Biserica Colțea, un sfânt lăcaș cu o înfățișare minunată, dar și cu o poveste foarte frumoasă ce amintește de vremurile spătarului Mihail Cantacuzino, ctitorul Mănăstirii Sinaia. Părinte paroh, v-aș ruga să ne depănați firul acestei povești deosebite pentru spiritualitatea românească.

Ciprian Ailioaiei: Biserica Colțea, situată nu departe de Kilometrul 0 al României, este, într-adevăr, un loc minunat. Nimeni nu poate rămâne indiferent în fața măreției acestui monument sacru.

Mai întâi de toate, Biserica Colțea – ca de altfel toate bisericile ortodoxe – este un sălaș al lui Dumnezeu. Creștinul, copleșit de agitația orașului, își poate regăsi aici pacea mult dorită, intrând, parcă, într-o altă dimensiune a timpului.

În acest loc sfânt, patronat de Sfinții Trei Ierarhi și de Sfânta Parascheva, omul poate să se reculeagă preț de câteva clipe egale cu eternitatea și să se încarce cu har dumnezeiesc care să-i dea putere și nădejde.

Din punct de vedere administrativ, Biserica Colțea este arondată Protoieriei III Capitală și se află în jurisdicția Arhiepiscopiei Bucureștilor.

Deși maiestuoasă, totuși ea îndeamnă la smerenie, întrucât parohia din jurul sfântului lăcaș numără doar patruzeci de familii. Este o comunitate foarte frumoasă, alcătuită fie din oameni care lucrează în vecinătatea bisericii, fie din cei care au fost atrași de acest loc sacru, un adevărat balsam pentru sufletele lor. Aici își spun bucuriile și necazurile și tot aici revin cu drag în duminici și la sărbători.

Pentru iubitorii fermecătorului București de odinioară, Biserica Colțea amintește de mahalaua Colței, atestată documentar în 18 iunie 1669. Mai târziu, aici au fost ridicate Biserica Colțea, Spitalul Colțea, Hanul Colței, precum și turnul cu același nume, desființat la sfârșitul secolului al XIX-lea.

Povestea Bisericii Colțea începe la sfârșitul veacului al XVII-lea, când a fost ctitorită de către spătarul Mihail Cantacuzino. Lucrările de construcție a bisericii au fost finalizate la începutul veacului următor, fapt ce reiese din prima atestare documentare din anul 1702.

Îndemnat, poate, de cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur – „Biserica nu este tribunal, ci spital” –, spătarul Mihail Cantacuzino nu se oprește aici. Astfel, Mănăstirea Colțea devine și loc de mângâiere, de tămăduire trupească pentru cei sărmani. Așa se face că, în 14 decembrie 1704, ia naștere Spitalul Colțea în chiar curtea mănăstirii, primul spital din Țara Românească și chiar din toate provinciile românești, potrivit unor istorici.

Inițial, spitalul avea o capacitate de douăsprezece locuri, însă cu timpul numărul paturilor s-a dublat, iar bărbații și femeile erau internați în pavilioane separate. Treptat, spitalul s-a extins, ca urmare a numărului mare de pacienți. Astfel, clădirile din jurul mănăstirii deveniseră nu doar chilii pentru personalul monahal, ci și paraclise de închinare și spații destinate îngrijirii bolnavilor. Tot aici erau cazați medicul chirurg și arhiereul străin, iar într-una dintre încăperi funcționa o spițerie, adică o farmacie.

George Grigoriu: Deși sfântul lăcaș a fost ctitorit de către spătarul Mihail Cantacuzino, totuși poartă numele de Colțea. Cum se explică acest fapt?

Ciprian Ailioaiei: Se zice că un boier pe nume Udrea Doicescu, originar din localitatea Doicești, județul Ialomița, era sluger la Curtea Domnească, adică mare funcționar ce aproviziona depozitele domnitorului cu carne. Acesta a ctitorit, la câțiva pași de locul în care ne aflăm acum, o bisericuță închinată Sfintei Mucenițe Paraschevi, ce se prăznuiește în ziua de 26 iulie.

Dat fiind că boierul Udrea a fost asasinat în timpul răscoalei seimenilor, administrarea mănăstirii, a cimitirului și a celorlalte moșii va fi preluată de către fratele său, Colțea Doicescu. Așa se explică numele bisericii și al spitalului.

George Grigoriu: Așadar, cei care trec pragul acestui loc de închinăciune au prilejul să-i descopere povestea și să simtă parfumul acelor vremuri. Documentele vremii ne arată că boierii Doicescu își aveau casa în apropiere, în jurul lor gravitând o întreagă comunitate. Totuși, subliniem încă o dată faptul că actuala biserică de piatră a fost ridicată de către spătarul Mihail Cantacuzino pe locul vechii biserici de lemn ctitorite de ei.

Ciprian Ailioaiei: Întocmai. Boierii Doicescu erau destul de influenți la vremea respectivă, ținând cont că îndeplineau unele dregătorii importante la Curte. Spre sfârșitul vieții, boierul Colțea i-a încredințat moșiile spătarului Mihail Cantacuzino, urmând ca acesta să ctitorească biserica de piatră cu acordul mitropolitului vremii și al urmașilor familiei Doicescu. Odată preluat de către Mihail Cantacuzino, locul va cunoaște o perioadă înfloritoare.

Pelerinajul făcut de Mihail Cantacuzino la Locurile Sfinte, alături de mama și de sora sa, i-a schimbat viața în mod decisiv. A ales să-I slujească lui Dumnezeu nu doar prin cele două mari ctitorii ale sale – Mănăstirea Sinaia și Mănăstirea Colțea –, ci și în plan personal, întrucât, pe lângă cei șase copii ai săi, a înfiat alți doisprezece pe care i-a încredințat lui Dumnezeu.

Mihail Cantacuzino s-a implicat și în plan social; a ridicat Spitalul Colțea, loc în care oamenii găseau alinare sufletească și trupească. Tot el a ridicat și Turnul Colței, cel care se afla la intrarea în mănăstire (inițial, avea rol de clopotniță). Astăzi, acest turn s-ar fi situat în mijlocul Bulevardului I. C. Brătianu, dacă nu ar fi fost dărâmat la sfârșitul secolului al XIX-lea. 

Așadar, la acea dată Mihail Cantacuzino reprezenta un model pentru ceilalți; ceea ce făcea el avea un impact pentru întreaga societate de atunci, fiindcă – să nu uităm – spătarul Mihail Cantacuzino provenea dintr-o importantă familie aristocratică; era fiul postelnicului Constantin Cantacuzino, frate cu domnitorul Șerban Cantacuzino, cu cărturarul Constantin Cantacuzino și cu Stanca, mama Sfântului Martir Constantin Brâncoveanu.

George Grigoriu: Privitor la Turnul Colței, acesta era o bijuterie arhitectonică a acelor vremuri și se afla printre clădirile reprezentative din Europa, alături de Sfânta Sofia (Constantinopol), Podul cu lanțuri (Budapesta), Catedrala Sfântul Ștefan (Viena), Panthéonul din Paris sau Turnul Londrei.

Ciprian Ailioaiei: Turnul Colței a fost construit între anii 1709 și 1714 de niște meșteri suedezi care fuseseră învinși într-o luptă, fapt ce explică influența nordică asupra construcției – vezi partea superioară a turnului.

Din nefericire, cutremurele repetate, precum și consolidările nereușite au făcut ca Turnul Colței să-și piardă din măreția de odinioară, iar în 1888 a fost demolat de către primarul Pake Protopopescu, cel care dorea să transforme Bucureștiul în Micul Paris.

Cunoscut astăzi doar din vechi desene sau fotografii târzii, Turnul Colțea a reprezentat, timp de aproape 175 de ani, mândria Bucureștiului, dar și unul dintre cele mai cunoscute repere ale acestui oraș. Mărturie stă o frescă veche de mari dimensiuni aflată în celebra Gară Cornavin din Geneva; ea înfățișează o hartă ce indică destinațiile Căilor Ferate ale Elveției, Bucureștiul fiind simbolizat de Turnul Colței, chiar dacă el a fost demolat încă din anul 1888.

Turnul făcea parte dintr-o companie selectă de obiective internaționale, dintre care amintim Sfânta Sofia – simbol pentru Constantinopol –, Podul cu Lanțuri din Budapesta,  Catedrala Sfântul Ștefan din Viena, Panteonul din Paris sau celebrul Turn al Londrei.

Istoria Turnului Colțea sau Colții începe în 1709, an în care a fost pusă piatra de temelie. Turnul a fost conceput ca o componentă a complexului monahal-spitalicesc ctitorit de spătarul Mihail Cantacuzino. Tradiția atribuie construirea sa unui regiment de soldați suedezi, aflați sub comanda  Regelui Carol al XII-lea. Acesta se întorcea spre patria natală prin Țările Române, după bătălia de la Poltava, unde fusese înfrânt de către ruși. Armata suedeză era formată și dintr-un contingent de soldați români condus de colonelul Sandu Colțea. În realitate, aceștia au fost cei care au ridicat turnul din inima Bucureștiului.

Cu o înălțime de 50 de metri, Turnul Colțea a fost finalizat în anul 1714 iar pisania montată deasupra intrării un an mai târziu avea următorul text:

„Această înconjurare de zid, cu toată coprinderea din temelie, s-au zidit de dumnealui jupân Mihai Spătarul Cantacuzino, carele fiind coprins de dumnezeiască râvnă, toate acestea foarte înfrumusețate a făcut precum se vede, pentru mărirea și slava lui Dumnezeu și pentru veșnica pomenire a dumnealui și a tot neamul dumnealui și s-au săvârșit în zilele luminatului Domn a toată Țara Românească, Io Ștefan Vodă Cantacuzino, fiind Arhiereu – Mitropolit prea sfințitul părinte Antim în anul 1715.”

Turnul era vizibil din orice punct al Bucureștiului, iar oamenii știau că aici era locul în care își puteau găsi atât alinarea sufletească, cât și trupească. Pentru acea epocă, rolul Mănăstirii Colțea a fost uriaș; pe lângă turnul amintit mai sus, complexul monahal mai cuprindea biserica – ce s-a păstrat până astăzi –, paraclisele aferente, Spitalul Colțea – primul din Țara Românească –, dar și o școala generală. Mai mult, începând cu anul 1842, aici s-a deschis și  „prima școală de învățătură medicală din Țara Românească” care avea să contribuie la formarea de cadre medicale specializate.

Din păcate, cutremurele mari care au afectat Bucureștiul la începutul secolului al XIX-lea – în 1802, 1829 și 1838 – au produs pagube însemnate complexului monahal-spitalicesc. Astfel, cea mai mare parte a clădirilor au fost dărâmate între anii 1835 și 1846. Mândria Bucureștiului – Turnul Colțea, cel pe care Caragiale îl invocă în nuvelele sale –  avea să mai reziste doar până în anul 1888, când a fost și el demolat, fapt ce a stârnit o profundă tulburare în urbea Bucureștilor.

George Grigoriu: În continuare, vă propun să vorbim despre primul spital din Țara Românească, ridicat în tinda Bisericii Colțea. Așa cum spuneați mai sus, era destinat persoanelor nevoiașe, fiindcă marii boieri își permiteau să cheme medici care să-i trateze in particular.

Ciprian Ailioaiei: În călătoriile sale prin Vest, Mihail Cantacuzino a fost impresionat de un spital venețian în care se îngrijeau oameni săraci, așa că și-a dorit să preia acest model și să ridice o clădire asemănătoare și în București. Este de admirat grija pe care o avea marele spătar pentru cei sărmani și dorința lui de a le crea un loc în care aceștia să-și găsească puțină alinare sufletească și trupească.

Din vechiul complex monahal-spitalicesc de odinioară, au mai rămas, drept mărturie, biserica și spitalul, acesta din urmă fiind reconstruit în anul 1887, cu doar un an înainte ca Turnul Colței să fie demolat.

Privit dintr-o perspectivă contemporană și dezvelit de vechile incinte mănăstirești, căzute victime ale cutremurelor, spitalul pare că îmbrățișează tainic cu cele două aripi ale sale micuța biserică închinată Sfinților Trei Ierarhi și Sfintei Parascheva. El este asemenea unei cutii toracice care învelește inima omului, organ ce ține în viață întregul organism.  Această rețea informațională, de multe ori nevăzută, dar simțită, avea să se extindă din inima Capitalei spre o altă inimă, cea a Bucegilor,  acolo unde pulsa vechea ctitorie a aceluiași Mihail Cantacuzino.

Nu întâmplător, vechiul clopot al Mănăstirii Colțea se află astăzi la Sinaia și continuă să cheme, prin dangătul  lui inconfundabil,  credincioșii la Liturghie. În urma cutremurului din 14 octombrie 1802, Turnul Colței a fost grav avariat, iar clopotul s-a prăbușit. A fost adus la Sinaia și montat în 1892 în noua clopotniță a bisericii de aici.

Pentru orice pelerin sau vizitator, acest clopot ar putea să însemne nu doar o chemare la rugăciune, ci și o invitație de a porni pe urmele istoriei. Odată oprit în fața ancadramentului de la intrarea în mica biserică de la Sinaia, va observa cu ușurință asemănările evidente cu biserica Mănăstirii Colțea. Ambele ancadramente sunt străjuite de statuile lui Moise și Aaron, ca amintire a pelerinajului pe care spătarul Mihail Cantacuzino l-a făcut la Muntele Sinai, dar și ca un semn de aducere-aminte a Decalogului.

Nici prezența în Biserica Colțea a câtorva părticele din moaștele Sfintei Ecaterina (Jebel Katerin,  cum o numesc arabii) nu este întâmplătoare. Această mare sfântă a ortodoxiei este ocrotitoarea mănăstirii de pe Muntele Sinai, loc pe care Mihail Cantacuzino l-a vizitat și care l-a marcat profund din punct de vedere duhovnicesc. Se realizează astfel o conexiune subtilă între cea mai veche mănăstire ortodoxă din lume aflată în folosință și ctitoriile mănăstirești ale spătarului Mihail Cantacuzino.

Referitor la picturile din  vechea biserică a Mănăstirii Sinaia, vom observa și aici asemănări evidente cu picturile din pridvorul de la Colțea. Ambele lăcașuri de închinăciune au fost pictate de Pârvu Mutu, canonizat sub numele de Sfântul Pafnutie. Pictura care poate fi văzută astăzi în interiorul Bisericii Colțea poartă semnătura unui alt mare artist, Gheorghe Tătărescu. Acesta avea să înfrumusețeze sfântul lăcaș după restaurare.

Dintre vechile lucrări realizate sub penelul Sfântului Pafnutie la Mănăstirea Colțea, se mai păstrează o icoană a Sfinților Mucenici Doctori fără de arginți Cosma și Damian ce pare să transmită un mesaj simbolic. În această icoană se află de fapt moștenirea spătarului Cantacuzino, care și-a dorit ca în acest loc oamenii să-și găsească nu doar liniștea sufletească, ci și vindecarea trupească.

George Grigoriu: Aș vrea să realizăm o descriere a celor mai importante elemente de artă bisericească ce ar trebui să ne atragă atenția atunci când pășim în acest sfânt lăcaș. Mă refer, în primul rând, la ancadramentul ușii de la intrare, identic cu cel de la Mănăstirea Sinaia (biserica veche).

Ciprian Ailioaiei: Într-adevăr, există unele similitudini între cele două lăcașuri de cult ctitorite de spătarul Mihail Cantacuzino și pictate de Pârvu Mutu Zugravul (Sfântul Pafnutie). Bunăoară, intrarea în cele două biserici este vegheată de Moise cu Tablele Legii și de Aaron, ca urmare a vizitei pe care ctitorul o făcuse la sfârșitul veacului al XVII-lea în Muntele Sinai.

Pictura din pridvorul Bisericii Colțea este cea originală, foarte bine conservată de altfel. De asemenea, se păstrează o ușă veche de 300 de ani, împodobită cu motive orientale – florale și zoomorfe – ce datează din vremea ctitorului sfântului lăcaș. La intrarea în biserică, privirea ne este atrasă de tablourile votive – probabil, cel mai bine păstrate din câte există astăzi; sunt mari și impresionează prin frumusețea lor.

Dintre odoarele de mare preț adăpostite în biserică, aș aminti o icoană a Maicii Domnului aflată în partea stângă a pronaosului care le-a adus multă bucurie credincioșilor. Icoana făcătoare de minuni a fost donată de către domnitorul Nicolae Mavrogheni cu tot cu ferecătură. De atunci, Maica Domnului străjuiește biserica, ne acoperă, ne ajută, ne ocrotește, ne îndrumă și mijlocește neîncetat la Dumnezeu pentru noi toți.

Icoana Maicii Domnului de la Biserica Colțea este cunoscută în București pentru minunile pe care le-a făcut de-a lungul timpului. Spunea cineva că „minune este atunci când o icoană lăcrimează, însă minune și mai mare este atunci când tu, cel ce te rogi în fața ei, lăcrimezi fierbinte.” Maica Domnului i-a făcut pe mulți credincioși să lăcrimeze pentru păcatele lor, dar le-a și transmis har și ajutor celor care i s-au rugat cu credință.

Un alt odor neprețuit al bisericii noastre îl reprezintă moaștele Sfintei Mare Mucenițe Ecaterina. Regretatul părinte Galeriu spunea: „Nimic nu este întâmplător, ci totul este proniator”. Așadar, Domnul Dumnezeu a rânduit ca părticele din moaștele acestei mari sfinte, „mielușeaua lui Hristos”, cea care a schimbat în mod decisiv viața spătarului Mihail Cantacuzino, să se afle în bisericuța noastră. Au fost aduse în anul 2012 și sunt izvor de mângâiere, de ajutor și de alinare pentru cei care i se închină cu evlavie.

Și catapeteasma, veche și ea de trei secole, impresionează prin frumusețe, fiind o capodoperă a artei brâncovenești. Icoanele împărătești datează din veacul al XVIII-lea. Dintre acestea, cea mai însemnată, poate, este icoana Maicii Domnului „Portărița”, care ne amintește că nu noi ocrotim icoana, ci icoana ne ocrotește pe noi.

Odinioară, icoanele împărătești erau ferecate în argint, însă, în urma restaurărilor, ferecăturile au fost date jos, fiind păstrate cu grijă. Încercăm să le recondiționăm și avem nădejde că vom reuși acest lucru.

În pronaos se află mormântul Racovițenilor – alți ctitori ai sfântului lăcaș –, cei care l-au împodobit cu numeroase odoare de mare preț, printre care policandre și candele de argint ce tronează și astăzi în fața catapetesmei.

Cât privește icoana Sfântului Nicolae și cea a Sfintei Parascheva, se spune că acestea ar proveni din vechea bisericuță de lemn a Doiceștilor, distrusă de un incendiu în urmă cu foarte mult timp. Nu am găsit niciun document care să ateste acest fapt, însă mesajul a circulat prin viu grai din generație în generație.

George Grigoriu: Referitor la pictura originală realizată de Pârvu Mutu Zugravul, aceasta nu se mai păstrează, fiind recondiționată de către Tătărescu. De la Sfântul Pafnutie avem doar o icoană a Sfinților Cosma și Damian.

Ciprian Ailioaiei: Prezența în biserică a Sfinților Doctori fără de arginți Cosma și Damian arată preocuparea spătarului Cantacuzino pentru cei bolnavi.

Nu doar această icoană minunată ne-a rămas de la Pârvu Mutu, ci și pictura din pridvorul bisericii, iar la baza turlei recondiționate de curând s-au găsit câteva fresce impresionante ce datează tot din acele vremuri. În pictura lui Gheorghe Tătărescu, realizată în ulei în anul 1871, pot fi observate puternice influențe neoclasice, întrucât celebrul pictor român a studiat la Roma.

De-a lungul timpului, lăcașul de cult a suferit numeroase deteriorări din pricina cutremurelor ce au avut loc în anii 1802, 1829 și 1838, însă a fost restaurat de fiecare dată.

George Grigoriu: În încheiere, le recomandăm tuturor celor care ne privesc să treacă pragul acestei bisericuțe din inima Capitalei și, odată ce vor deschide ușa de lemn, vor păși în atmosfera Bucureștiului de odinioară. Totodată, vor simți și prezența Duhului Sfânt atunci când vor îngenunchea și vor lăcrima în fața icoanelor făcătoare de minuni și a moaștelor Sfintei Ecaterina.

Ciprian Ailioaiei: Vă mărturisesc că atunci când am călcat pentru prima dată în această biserică – în calitate de preot al Spitalului Colțea – am fost surprins să constat că mă aflam într-o altă dimensiune a timpului. Nu am intrat numai în casa lui Dumnezeu, ci într-un loc minunat, o adevărată capodoperă arhitecturală, o bijuterie a istoriei noastre.

Important este ca zidurile groase ale bisericii să-i întărească pe oameni în credință, să le dea nădejde, putere și dragoste spre lauda lui Dumnezeu și spre a noastră mântuire.

Articole similare

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here

- Advertisement -spot_img

Ultimele articole

error: Conținutul este protejat de drepturi de autor!