Mănăstirea Batalha, una dintre minunile arhitecturale ale lumii

 

Situată în chiar inima Portugaliei, în districtul Leiria, la aproape 20 de kilometri de celebrul orășel Fátima, Mănăstirea dominicană Batalha este una dintre cele mai importante capodopere ale artei gotice, dar și una dintre cele mai frumoase construcții sacre din Portugalia ce face parte, începând cu anul 1983, din patrimoniul mondial cultural UNESCO. Pe numele său complet Mosteiro de Santa Maria da Vitoria, mănăstirea a fost construită și închinată Maicii Domnului în urma bătăliei de la Aljubarrota din data de 14 august 1385 în care Regele João I, aflat în fruntea unei armate inferioare numeric și mai slab echipate decât cea a regelui Castiliei, reușește să-l învingă pe acesta din urmă și obține astfel independența Portugaliei.

Victoria nesperată în fața spaniolilor avea să fie pusă de către regele portughez pe seama purtării de grijă a Maicii Domnului. Poate că așa se explică abnegația cu care meșterii portughezi au lucrat la această impresionantă construcție timp de aproape un secol și jumătate; lucrările au început în anul 1386 și s-au încheiat abia în jurul anului 1517, necesitând un adevărat efort financiar și uman. Construcția mănăstirii s-a întins pe durata domniei a șapte regi, fiecare dintre ei impunându-și anumite particularități artistice.

Cel dintâi arhitect a fost Afonso Domingues; acesta a lucrat până în anul 1402, fiind totodată și creierul proiectului. Intrarea principală, o adevărată capodoperă artistică și teologică, cu reprezentări biblice din Noul și Vechiul Testament, a fost realizată de cel de-al doilea arhitect al lăcașului, pe nume David Huguet, cel care a introdus stilul gotic flamboaiant.

Cel dintâi arhitect a fost Afonso Domingues; acesta a lucrat până în anul 1402, fiind totodată și creierul proiectului. Intrarea principală, o adevărată capodoperă artistică și teologică, cu reprezentări biblice din Noul și Vechiul Testament, a fost realizată de cel de-al doilea arhitect al lăcașului, pe nume David Huguet, cel care a introdus stilul gotic flamboaiant.

Nava centrală, încadrată de masivii stâlpi de piatră ce lasă impresia unor coloane ale infinitului, este inundată de fiecare dată la apusul soarelui de lumini multicolore proiectate prin vitraliile lucrate în atelierul maestrului Ricardo Leone. Efectul este cu adevărat special și de neuitat.

În partea dreaptă a intrării se află Capela Întemeietorului; aici este necropola regală în mijlocul căreia se găsește mormântul Regelui João I și al soției sale, Regina Filipa de Lancaster. Tot Huguet a început construirea celui de-al doilea panteon, însă acesta nu a fost niciodată terminat, motiv pentru care a primit denumirea de „Capela Imperfecta”. Astăzi, ea reprezintă o adevărată atracție pentru turiștii de pretutindeni. În anul 1500, când s-a pus în discuție finalizarea capelei, Regele Manuel I a spus că își dorește un monument și mai impunător. Și astfel șantierul de la Batalha a încetat, luând naștere Mănăstirea Ieronimilor din Lisabona.

În 1755, Catedrala Batalha a fost serios avariată în urma unui mare cutremur, însă a avut și mai mult de suferit din cauza trupelor napoleoniene conduse de Masséna, care au atacat și au ars întregul loc în 1811. În momentul în care călugării dominicani au fost expulzați din complexul monahal în 1834, biserica și mănăstirea au rămas abandonate, ajungând astfel în ruină. În anul 1840, Regele Ferdinand al II-lea al Portugaliei a început un amplu program de restaurare a mănăstirii, astfel că această bijuterie a arhitecturii gotice a fost salvată de la pieire. În 1980, mănăstirea a fost transformată în muzeu.

Nu întâmplător, în acest lăcaș reprezentativ al Portugaliei avea să fie organizată, cu ocazia Președinției României la Consiliul Uniunii Europene, expoziția cu tema Principatele Române în perioada construirii Mănăstirii Batalha. Expoziția prezintă o selecție spectaculoasă de artefacte din secolele al XIV-lea – al XVI-lea realizate în Țara Românească, Moldova și Transilvania. De la elemente liturgice și vase de inspirație bizantină până la piese de orfevrărie religioasă realizate în atelierele transilvănene de meșterii care urmau modele occidentale, obiectele prezentate în cadrul acestei expoziții ilustrează viața cotidiană a omului medieval, cu o atenție deosebită acordată atât elementului religios, cât și celui laic și aulic. Cu acest prilej, domnul Ernest Oberländer-Târnoveanu a susținut o prelegere cu titlul Ctitoria, ca semn al recunoștinței față de Divinitate în Portugalia și în Principatele Române, în secolele al XV-lea – al XVII-lea. Expoziția a fost amplasată în spațiul plin de semnificații istorice și artistice al Capelei Întemeietorului din Mănăstirea Batalha.

George Grigoriu: La prima vedere, între Batalha și Principatele Române nu ar trebui să existe foarte multe elemente de legătură. Și totuși ne aflăm la o expoziție românească într-unul dintre locurile reprezentative ale Portugaliei.

Ernest Oberländer-Târnoveanu: Pentru cunoscătorii istoriei, între bătălia de la Aljubarrota din 14 august 1385 dintre armata portugheză și castilieni, ce s-a încheiat cu victoria lui Ioan I și a condus la crearea Portugaliei de astăzi, și evenimentele de la acea dată din Țările Române există unele aspecte comune. Bunăoară, în perioada 1380-1390, atât Țara Românească, cât și Moldova duceau al doilea război pentru reafirmarea independenței față de pretențiile Regatului Maghiar. În plus, cele două popoare latine străjuiau și continuă să străjuiască extremitățile Europei; românii se confruntau la est cu expansiunea otomană, în vreme ce portughezii, terminând războiul de recucerire, se avântau în procesul de descoperire a lumii, de căutări de noi drumuri.

Existau și atunci legături între cele două extreme, iar Marea Mediterană și Marea Neagră erau căi prin care se întâlneau Orientul și Occidentul. Dunărea era, de asemenea, o arteră importantă. De asemenea, o rudă de-a regilor portughezi, Dom Manuel, participa la începutul secolului al XV-lea la activități de cruciadă în Europa de Răsărit, inclusiv la Dunăre, alături de Dan al II-lea. Prin urmare, există suficiente temeiuri pentru organizarea unei expoziții de civilizație medievală românească la Batalha.

George Grigoriu: Pregătirea expoziției a durat un an și a necesitat foarte mult efort. V-aș ruga să ne vorbiți despre organizarea acestui eveniment deosebit.

Ernest Oberländer-Târnoveanu: Ideea organizării unei expoziții la Batalha a apărut în luna aprilie a anului trecut [2019, n.n.], când am vizitat prima dată acest loc. Noi, cei din conducerea Muzeului Național de Istorie a României, avem legături foarte strânse cu colegii noștri din Portugalia. De-a lungul timpului, am mai organizat astfel de evenimente, iar în ce privește Batalha, am considerat că este un loc foarte potrivit pentru marcarea printr-o expoziție a Președinției României la Consiliul Europei. Am pregătit această expoziție împreună cu doamna ambasador, Ioana Bivolaru, o persoană extrem de dinamică, gata oricând să găsească soluții, cu colegii mei de la Instititul Cultural Român, dar și cu echipa de la Muzeul Național de Istorie a României, doamna doctor Oana Ilie și Cristiana Tătaru, dorind să aducem într-un loc emblematic pentru portughezi câteva dintre simbolurile ce marchează contribuția românească la civilizația Europei Medievale.

George Grigoriu: Ați vorbit despre extremități: două popoare latine cu foarte multe elemente în comun străjuiesc frontierele de est și de vest ale bătrânului continent. Poate fi poziționarea pe hartă cheia conservării acestor elemente comune?

Ernest Oberländer-Târnoveanu: Da. Din punct de vedere lingvistic, latina vorbită pe teritoriul Daciei și cea vorbită pe teritoriul Lusitaniei sunt printre cele mai vechi forme care au dat naștere celor două limbi romanice. Un alt aspect care leagă popoarele noastre îl reprezintă trăsăturile specifice unor țări aflate la extremități; românii au fost mereu în confruntare cu mari puteri din Est, la fel și portughezii, s-au aflat în conflict cu lumea arabă. Motivul: ultima frontieră, marea. Acest fapt a condus la crearea unui anumit tip de oameni; și portughezii, și românii sunt oameni extrem de rezistenți, extrem de adaptabili, de deschiși, oameni care se bucură de fiecare zi, pentru că în Evul Mediu nu știau dacă o mai prind pe următoarea.

George Grigoriu: Privitor la expoziția românească de la Batalha, am observat că majoritatea componentelor sunt de factură religioasă: obiecte liturgice, obiecte funerare, icoane. Locul în care aceste exponate își dezvăluie frumusețea nu este deloc întâmplător. Vă propun să vorbim în continuare despre conexiunea religioasă dintre cele două popoare. Putem vorbi despre un dialog ecumenic și cultural în acest caz?

Ernest Oberländer-Târnoveanu: Selecția obiectelor expuse nu a fost deloc întâmplătoare. În viziunea omului medieval, Dumnezeu și sfinții făceau parte din viața cotidiană; îi găseai pretutindeni și în orice moment al zilei. Toate deciziile omului medieval erau dictate de prezența Divinității. Până și deciziile politice sau militare erau judecate în lumina acțiunii divine. Portughezii au construit aici nu întâmplător cea mai impresionantă catedrală, o minune a arhitecturii medievale ce avea să încununeze victoria Portugaliei care i-a permis să-și păstreze existența ca popor și apoi ca națiune.

Și în Țările Române avem exemple de ctitorii mărețe, sigur, nu la același nivel, întrucât vorbim despre provincii mai mici, însă nu neapărat mai sărace decât Portugalia secolului al XIV-lea sau al XV-lea. Amintesc aici biserica construită de Ștefan cel Mare pe câmpul de bătălie de la Valea Albă (26 iulie 1476). Lăcașul de cult de la Războieni a fost ridicat de domnitorul moldovean douăzeci de ani mai târziu, în 1496, un proiect similar cu Batalha, păstrând proporțiile, firește. Biserica a fost fondată pe osemintele celor care au pierit în lupta crâncenă, mai exact peste 1000 de ostași.

De asemenea, în 1644, după ani de războaie, Vasile Lupu, domn al Moldovei, și Matei Basarab, voievod al Țării Românești, au încheiat pacea. Momentul a fost pecetluit prin construirea a două biserici; Vasile Lupu a ctitorit Mănăstirea Stelea la Târgoviște, iar Matei Basarab, Mănăstirea Dobromira la Soveja. Pe inscripțiile fundației apar stemele celor două țări, căci în Evul Mediu stema statului era un simbol de suveranitate. Prin urmare, cele două lăcașuri de cult au devenit simbolul suveranității și al păcii.

George Grigoriu: Monumentele durabile erau ridicate în Evul Mediu ca un legământ cu Dumnezeu, evenimentele istorice fiind și ele puse în legătură cu Pronia divină; după o bătălie câștigată sau după o înfrângere dureroasă, domnitorii români obișnuiau să construiască biserici și mănăstiri, aducând astfel o ofrandă Sfintei Treimi, Maicii Domnului sau sfinților. La fel se întâmplă și la Batalha.

Ernest Oberländer-Târnoveanu: Nu doar în provinciile românești se întâmpla astfel. Omul medieval simțea nevoia să concureze cu veșnicia lui Dumnezeu, iar construcția unor biserici reprezenta gestul prin care erau șterse nu numai greșelile omenești; cel care ridica o biserică își înălța toate gândurile și, de multe ori, toate resursele către Dumnezeu. Era calea sublimă pe care pornea omul medieval spre Veșnicie. Pe aceeași cale pornește și astăzi, într-o oarecare măsură, omul modern.

George Grigoriu: Să fie doar o simplă coincidență faptul că omul contemporan aduce în discuție fapte din trecut cu prilejul unui eveniment extrem de important din punct de vedere geopolitic, așa cum este Președinția României la Consiliul Europei?

Ernest Oberländer-Târnoveanu: Fie că suntem sau nu dispuși să recunoaștem până la capăt, unitatea Europei se bazează în mare măsură pe unitatea creștină. Creștinismul, atât în formă răsăriteană, cât și apuseană, a fost liantul civilizației europene. Pe el s-a construit în epoca modernă și apoi în cea contemporană ideea unității în jurul unor idealuri umaniste, al concepției democratice, al ideii că progresul este cel care asigură bunăstarea și că pacea este absolut indispensabilă pentru toți oamenii; pacea ar trebui să fie nu doar ilustrată prin vorbe, ci apărată prin fapte. Cooperarea societăților este, probabil, calea cea mai puternică prin care putem să construim pacea. Uniunea Europei este o uniune a popoarelor în pace, popoare care își recunosc egalitatea și importanța. Moștenirea lor este una comună, fapt pentru care nu putem spune că suntem frați mai mici sau frați mai mari. În Europa, așa cum arată ea astăzi, popoarele mici și popoarele mari sunt în egală măsură chemate să construiască viitorul bazat pe un trecut care nu a fost întotdeauna foarte simplu, foarte drept. Menirea cea mai importantă pe care o poate transmite Uniunea Europeană este aceea că numai în pace putem progresa împreună. Este esențial să ne jucăm rolul pe care îl avem într-o lume plină de schimbări și, în același timp, foarte diversă.

George Grigoriu: În acest sens, putem reitera principiul potrivit căruia Europa se întemeiază pe trei elemente fundamentale: dreptul roman, filozofia greacă și tradiția iudeo-creștină?

Ernest Oberländer-Târnoveanu: Fără îndoială. Europa, așa cum o cunoaștem noi astăzi, se bazează pe aceste elemente. Asta nu înseamnă că respinge diversitatea. Islamul, Orientul Îndepărtat, India, cele două Americi, Australia, fiecare dintre ele aduce o bogăție uriașă pe care o împărtășim ca și cum ar face parte din propria moștenire. Elementele specifice acestor regiuni îndepărtate reprezintă de fapt o parte din zestrea umanității. Și noi, europenii, suntem, la rândul nostru, o parte din lumea cea mare, diversă și frumoasă. Sunt ferm convins că Uniunea Europeană este calea. Spun asta, întrucât istoria noastră este modelată de Europa nu de ieri, de azi. Societatea românească modernă s-a dezvoltat rapid în ultimii 150 de ani având la bază un model occidental, fără însă a renunța la zestrea moștenită din Evul Mediu sau din vremurile mai vechi.

În același timp, ținând cont de experiențele prin care au trecut popoarele în ultimele două secole, sunt ferm atașat de ideea de pace. Războiul nu rezolvă nimic. Numai prin dialog și prin acel echilibru de bun-simț putem vedea o ieșire. Or, Uniunea Europeană a oferit o astfel de ieșire într-o situație care ne ducea spre prăpastie. Gândiți-vă câte zeci de milioane de europeni au murit în cele două Războaie Mondiale, câte talente s-au pierdut, câte valori au fost distruse, unele neputând fi refăcute niciodată! Unde ar fi fost Europa fără cele două conflagrații?

Bătălia de la Aljubarrota din 1385, prin care Regele João I reușește să se impună în fața rivalului său castilian, în urma unei făgăduințe făcute Maicii Domnului că pe acel loc va înălța o falnică mănăstire, reprezintă pentru portughezi una dintre marile minuni divine săvârșite asupra poporului lusitan și, totodată, momentul ce avea să marcheze independența țării. Unui episod de o covârșitoare valoare istorică nu-i putea corespunde decât înălțarea unui monument pe măsură, iar Mănăstirea Batalha avea să fie răspunul pe care regele și poporul său l-au oferit drept mulțumire Divinității. Nu întâmplător, João I, primul rege al celei de-a doua dinastii portugheze, Dinastia de Aviz, avea să-și aleagă aici locul pentru necropola regală.

Considerată una dintre cele mai importante părți ale Mănăstirii Batalha, Capela Întemietorului se află chiar la intrarea în sfântul lăcaș, pe partea dreaptă, fiind spațiul în care este concentrată o parte semnificativă din istoria Portugaliei. Sub cupola înstelată din centrul capelei își găsesc odihna de veci Regele João I și soția sa, Filipa de Lancaster, cea care a contribuit în mod semnificativ la o alianță strategică a Portugaliei cu Anglia, ce s-a întins pe mai multe secole. Sarcofagele lor impresionante tronează în mijlocul capelei, înconjurate de alte morminte ale infanților. Printre acestea, se remarcă cel al lui Henrique  Navigatorul, Maestru al Ordinului lui Cristos, prinț al Portugaliei și geograf. În mod paradoxal, chiar dacă nu avea să ajungă rege și nici măcar nu a navigat vreodată pe mare, Henrique a rămas în memoria portughezilor drept una dintre cele mai importante personalități care au influențat istoria marilor descoperiri prin încurajarea și finanțarea construcției caravelelor. Acestea au făcut posibile descoperirile geografice, comerțul cu mirodenii și alte bunuri, iar în cele din urmă au dus la creșterea imperiului maritim al Portugaliei.

Să nu uităm că la începutul secolului al XV-lea Cap Bojador reprezenta limita lumii, punctul cel mai sudic atins de exploratorii europeni și arabi, considerat capătul lumii. După depășirea acestui prag psihologic în 1434 de către Gil Eanes, avea să se deschidă pentru portughezi drumul către o parte foarte mare a Africii, dar și o nouă rută spre India. Tocmai aceste descoperiri vor influența și manifestările artistice, iar un exemplu în acest sens îl reprezintă goticul târziu portughez sau stilul manuelin, un stil somptuos inconfundabil ce încorporează multe elemente maritime și care astăzi poate fi admirat la Batalha. De aceea, orice vizită în Portugalia nu trebuie să ocolească această magnifică mănăstire, o adevărată bijuterie artistică, o încântare a ochiului, dar și o expresie profundă a modului în care a evoluat istoria Portugaliei.

Joaquim Ruivo: Mănăstirea Batalha este o capodoperă a goticului european, motiv pentru care a fost înscrisă în patrimoniul mondial UNESCO. Pe lângă faptul că este o operă excepțională a perioadei gotice, ea a marcat un eveniment important din istoria poporului portughez. Este vorba despre momentul în care trupele portugheze au luptat împotriva armatei castiliene pentru păstrarea independenței. Atunci apare ideea construirii acestei mănăstiri. În ajunul bătăliei de la Aljubarrota, Regele João I al Portugaliei îi promite Maicii Domnului că, de-l va ajuta să-i învingă pe castilieni, va construi pe acest loc o mănăstire. Așa s-a și întâmplat; la un an după cumplita bătălie, începeau aici lucrările pentru zidirea Mănăstirii Batalha. Șantierul a durat 150 de ani, Batalha devenind un loc de inovare artistică și culturală. Au venit meșteri din toate părțile Europei să ajute la ridicarea acestui edificiu spiritual. Spațiul acesta are un rol semnificativ în păstrarea identității naționale, dar reprezintă și strălucirea arhitecturii europene.

Încă din timpul vieții, João I, regele care a garantat independența poporului portughez, și-a dorit construirea unui panteon pentru mormintele familiei regale. Dinastia de Aviz din care se trăgea acest rege a fost o generație sclipitoare a istoriei noastre. Unul dintre fiii lui João și ai Filipei de Lancaster, Henrique Navigatorul, a fost o figură cunoscută la nivel mondial. Mai târziu, un alt fiu al lui João I, Eduardo al Portugaliei (Dom Duarte), regele moștenitor, a dispus construirea unui alt panteon care să găzduiască mormintele familiei sale. Acest al doilea panteon nu a fost niciodată terminat, fapt pentru care a rămas cunoscut drept „Capela imperfectă”. Chiar și așa, panteonul lui Dom Duarte este un spațiu excepțional al Mănăstirii Batalha, iar faptul că nu a ajuns să fie terminat face din el un simbol al evoluției artistice europene.

Din splendida Capelă a Întemeietorilor lipsește mormântul unuia dintre fiii lui João I și ai Filipei de Lancaster. Este vorba despre Dom Duarte, urmașul său la tron, cel care și-a dorit propriul panteon. Visul lui avea să fie început, însă niciodată terminat, din cauza faptului că Regele Manuel a hotărât să întrerupă lucrările de la Batalha și să mute toți meșterii la Mănăstirea Jerónimos din Lisabona, o altă capodoperă a Portugaliei, locul în care își dorm somnul de veci Vasco da Gama și sufletul poeziei lusitane, Luis de Camões. Poate tocmai de aceea capodopera dorită de Dom Duarte, în care se ajunge prin claustrul mănăstirii, un adevărat paradis verde, se numește astăzi Capelas Imperfeitas (capelele neterminate). Din perspectiva multor voci avizate, locul în care Dom Duarte și Regina Eleanor de Aragon își înalță împreună privirea sub cerul istoric al Portugaliei prin minunata dantelărie ce înveșmântează construcția octogonală a capelei de la Batalha, panteonul reprezintă partea cea mai spectaculoasă a catedralei și locul pe care nimeni nu concepe că l-ar putea acoperi.

Joaquim Ruivo: Ultima dată când s-a propus finalizarea capelelor a fost în timpul Regelui Manuel, în jurul anului 1500. Regele își dorea un monument mai impunător, mai opulent și așa a luat naștere Mănăstirea Ieronimilor din capitala Portugaliei. Odată ce toate resursele financiare și tehnice s-au mutat la Lisabona, șantierul de la Batalha a încetat. Lucrările au fost întrerupte în anul 1535, iar capela lui Dom Duarte a rămas nefinalizată. Nimeni nu a mai încercat să termine acest proiect.

Chiar dacă panteonul lui Dom Duarte nu a fost finalizat niciodată, celebritatea lui nu doar că nu  a avut de suferit în timp, ci dimpotrivă, a făcut din Batalha un adevărat loc de interes pentru pelerini, dar și pentru turiștii din întreaga lume. Mănăstirea, devenită astăzi muzeu, atrage anual sute de mii de vizitatori,  fiind considerată printre cele șapte minuni ale Portugaliei și, totodată, parte a patrimoniului cultural UNESCO. 

Farmecul inconfundabil al necropolei regale este dat tocmai de dantelăria pereților ce pare că se prinde într-un dans ritualic de norii cerului. La rândul lor, aceștia coboară curiosi să admire creația umană începută, dar neterminată. De altfel, „perfecțiunea nu are de-a face cu arta”, după cum spunea Nichita Stănescu. „După ce faci un cub perfect, trebuie să-i zdrobești un colț ca să se mire toți de ce nu e perfect acel cub. Ce perfect ar fi el, dacă nu ar avea zdrobit un colț. Căci dacă el ar fi perfect, nimeni nu l-ar băga în seamă. Perfecțiunea nu atrage atenția”, mărturisea odinioară același mare poet într-un comentariu ce pare că sintetizează admirabil situația celebrei capele neterminate de la Mănăstirea Batalha.

Cei care doresc să rămână cu o imagine absolut spectaculoasă a mănăstirii își pot programa vizita spre apus, întrucât razele blânde ale soarelui lusitan creează prin vitraliile mănăstirii o adevărată simfonie de culori. Create din complicitatea proniatoare și măiestria meșterilor sticlari, vitraliile de la Batalha bucură privirea călătorului și îi umplu sufletul de o emoție sfântă. Ele împodobesc pereții reci ai lăcașului asemenea unui veșmânt multicolor, tot la fel cum o orgă mângâie cu sunetele ei serafice timpanele celor ce-i ascultă melodia, provocând  vibrații sufletești de neuitat.

Joaquim Ruivo: La Mănăstirea Batalha a existat unul dintre cele mai mari ateliere de construire a vitraliilor din Europa ce a durat cel puțin 50 de ani. În prima jumătate a secolului al XV-lea aici a existat de fapt un centru european de realizare a vitraliilor. În mod curios, nu avem cunoștințe despre realizarea acestora până în momentul în care la Mănăstirea Batalha a fost chemat un meșter german, pe nume Luis, care a venit să-i învețe pe muncitorii portughezi arta construirii de vitralii.

Toate monumentele gotice trăiesc prin strălucirea orbitoare a luminii și, odată cu splendoarea acestei lumini filtrate prin vitralii, putem înțelege modul în care omul medieval Îl percepea pe Dumnezeu. În plus, acesta era copleșit nu doar de construcția impunătoare, ci și de ambianța conferită de lumină și de sculpturile care îl ajutau să-L înțeleagă pe Dumnezeu. Să intri într-un monument inundat de lumina divină înseamnă să intri puțin în curtea cerească. Așa se explică importanța vitraliilor din monumentele gotice, așa cum este și Mănăstirea Batalha.

Că vorbim despre frumusețea vitraliilor, despre farmecul arhitecturii manueline cu dantelăria sa inconfundabilă ori despre Capela Imperfectă (perfectă prin chiar faptul că nu a fost finalizată), Mănăstirea Bathala merită vizitată. Acest edificiu spiritual amintește, în primul rând, de un episod reprezentativ din istoria Portugaliei, dar și din evoluția culturală a Europei.

Moștenirea creștină a bătrânului continent reprezintă un aspect ce nu poate fi ignorat. Nu întâmplător, în acest spațiu simbolic elementele muzeale românești și-au găsit găzduire, iar acest lucru trebuie pus în primul rând pe seama asemănărilor culturale extraordinare dintre cele două țări, chiar dacă din punct de vedere geografic ele se află la extremitățile continentului.

Joaquim Ruivo: Expoziția găzduită de Mănăstirea Batalha aduce laolaltă obiecte de secol XV care fac parte din istoria și patrimoniul României. Obiectivul acestei expoziții este să cunoaștem cultura celor două popoare și să creăm punți între ele.            Am fost uniți în urmă cu 2000 de ani, când făceam parte din același imperiu, iar acum ne unim din nou în Uniunea Europeană. Expoziția conține obiecte magnifice și rare din patrimoniul cultural și din moștenirea culturală a României și se află într-un spațiu reprezentativ pentru istoria poporului portughez. Vorbim aici despre conjugarea a două principii extraordinare: cultura română în toată splendoarea ei și simbolul artei și arhitecturii Portugaliei.

Vorbeşte ca să te cunosc

Socrate

era îndemnul lui Socrate pentru cei care-i călcau pragul prima oară. Doar prin cunoaștere putem ajunge la înțelegere ca mai apoi să dezvoltăm punți de legătură. Și pentru că orice pod are două capete, chiar dacă el trebuie se conexeze extremitățile Europei, vă invităm la o scurtă meditație de călătorie cu privire la câteva aspecte istorice care, analizate împreună, pot dezvolta teme interesante de gândire. Mănăstirea Batalha, un adevărat bastion al creștinismului vestic, își are începutul în anul 1386, după ce, în urmă cu un an, Regele João I reușise la Aljubarrota o victorie strategică ce asigura independența Portugaliei. Tot în 1386, în cealaltă parte a Europei, mai exact în Țara Românească, domnitorul Mircea cel Bătrân punea piatra de temelie a Mănăstirii Cozia, „bastion al ordodoxiei românești cu rolul de a da sprijin întregului popor român care vedea în acest așezământ un simbol al luptelor seculare de neatârnare”, așa cum mărturisea starețul Vartolomeu.

Păstrând proporțiile, dar și specificitatea fiecăreia, ambele mănăstiri aveau să treacă printr-un întreg proces de evoluție. Batalha, sub cei șapte regi ai Dinastiei de Aviz, iar Cozia sub oblăduirea domnitorilor români, dintre care îi amintim pe Neagoe Basarab, Radu Paisie, Șerban Cantacuzino și Constantin Brâncoveanu, care au contribuit la înfrumusețarea și la dezvoltarea așezământului monahal de pe Valea Oltului.

Atât Bathala, cât și Cozia sunt piloni culturali și spirituali pentru țările lor. Dacă la Bathala se află mormântul Regelui João I, la Cozia se găsește mormântul domnitorului Mircea cel Bătrân, dar și cel al doamnei Teodora, mama voievodului Mihai Viteazul. Dacă Bathala a fost închinată Maicii Domnului, Mănăstirea Cozia se află sub patronajul Sfintei Treimi, iar paraclisul său este ocrotit tot de Sfânta Fecioară, având ca hram sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului. Dacă Bathala a însemnat certificatul de naștere al localității cu același nume, tot la fel și Cozia, ea a devenit certificatul de naștere al localității Călimănești.

Comparațiile dintre cele două țări de gintă latină sunt nenumărate și merită aprofundate chiar și cu ocazia unei simple călătorii, pentru a înțelege mai bine evoluția bătrânului continent, dar și rolul cunoașterii culturale într-o Europă unită. În definitiv, „teritoriul comun al europenilor este cultura”, după cum spunea scriitorul francez Paul Valéry.

Când și-a prezentat scrisorile de acreditare la Lisabona, Lucian Blaga a făcut acest gest într-o manieră ce ar trebui să ne ofere și astăzi un exemplu de atitudine, afirmând despre el acestea:

Articole similare

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here

- Advertisement -spot_img

Ultimele articole

error: Conținutul este protejat de drepturi de autor!