George Grigoriu: Atunci când auzim vorbindu-se despre secția de Terapie Intensivă a unui spital, fără să fi călcat vreodată pe acolo, gândul ne spune aproape instinctiv că este vorba despre ceva între viață și moarte. Dacă ni se întâmplă ca o persoană dragă să ajungă în acel loc, atunci, credincioși sau mai puțin credincioși, ne împreunăm mâinile ca pentru rugăciune și îngenunchem în fața unei icoane. Facem acest gest, întrucât știm că acolo se dă o adevărată bătălie pentru viață.
Deși ne aflăm într-o perioadă în care știința a făcut pași uriași, totuși încă nu am înțeles ce înseamnă cu adevărat viața, continuăm să bâjbâim pe culoarele cunoașterii, să o înțelegem cu adevărat. Este interesant că mai ales în momentele de grea încercare, omul își simte cu adevărat neputința, fie că se află în rolul de pacient, fie de medic. Simte că nu el este cel care controlează lucrurile, indiferent de pregătirea sau de funcția pe care o are. Simte nevoia să-și abandoneze egoul și să se lase în mâinile Altcuiva, de la Care cere milă și ajutor. De ce face asta doar în clipele grele din viața lui? De ce nu și în restul timpului? În general, nu știm să apreciem ce avem, devenim brusc interesați să păstrăm ce avem abia când suntem pe punctul de a pierde.
Terapia intensivă este o lecție teribilă pentru fiecare dintre noi, medici, pacienți, aparținători deopotrivă. Secția ATI este locul în care toți încearcă să păstreze în trupul omului ceva ce nu a fost creat de om, ce nu poate fi văzut sau atins, dar fără de care nu există viață: sufletul.
Mă bucur să o avem alături de noi pe doamna profesor Carmen Orban, un om cu suflet frumos, medic de terapie intensivă și, probabil, unul dintre cei mai buni manageri de spital. Doamna doctor, vă mulțumesc că ați acceptat invitația mea. Plecând de la această alăturare de termeni, „terapie intensivă”, mă gândesc că cei care ne privesc au deja acea trăire de lertă.
